București, Mall ParkLake, Serviciul Public Comunitar de Pașapoarte, iulie 2021.

Aveam programare undeva în jurul prânzului, am zis să legăm depunerea actelor pentru reînnoirea actelor de pauza de masă, dacă tot nu găsiserăm locuri disponibile dimineața, așa că ne-am târât suavele oase către mall. Cald, nene! Cald rău. Jur că nu mi-a lipsit absolut deloc, în ultimii doi ani, de când nu mai pusesem piciorul în București, aerul ăsta îmbâcsit.

Da-n fine, să revenim la subiect, că nu despre traficul mizerabil, din capitală, voiam să zic. Ajungem la mall. Pe jos, ca săracii. Noi suntem d-ăia de-și mișcă oasele fără mașină dacă e rost de mers pe jos, și-așa stăm pe scaune de ni se turtesc dosurile cât e ziua de lungă.

La intrarea în mall – touch screen cu informații. Mișto! Aflăm în treizeci de secunde că automatul de plăți (CEC) e la etajul -2, iar biroul pentru depunere acte ceva mai sus. Coborâm, ne ia fix două minute de căciulă să băgăm datele și să dăm cu cardul. Ia uite, nene, și acu’ noi ce facem, că mai avem juma’ de oră de așteptat? Mergem să vedem unde este biroul ăla, să nu bâjbâim, iar mai apoi să pierdem vremea prin magazine. Timp berechet, desigur, pentru ochit o rochie foarte mișto. 😛

Ajungem la pașapoarte și ne speriem de coadă. Băbăiatule, stai așa, ce-i cu asta? Schimbăm două vorbe cu un cetățean și ne lămurim: cei cu programare n-au treabă cu coada. De ce nu or fi organizat două culoare de acces, unul pentru programări, altul pentru ceilalți, nu am habar, cert este că am fost nevoiți să ne strecurăm printre priviri pline de silă și nervi, până la cetățeanul care stătea de pază. Foarte amabil omul, după ce a aruncat un ochi pe ecranul mobilului pe care i-l vârâse inginerul sub nas, ne-a poftit să luăm loc în sala de așteptare pân’ ce se va elibera ghișeul.

Ședem, ce naibii să facem, că doar nu era să ne proțăpim în mijlocul sălii, nu? Și-ncepem să ne holbăm primprejur. Dacă birourile au pereți transparenți, e păcat să pierzi spectacolul. O familie cu trei copii mici încearcă să se organizeze. Ăl’ mijlociu se scobește, plictisit, în nas, în timp ce copilul cel mare scoate limba la piticotul poziționat comod în cărucior, în timp ce alături o altă familie încearcă să determine o bijuterie de copil bucălat, de numai câteva luni, să se uite la cameră. Pfoaaai, ce obrăjori pufoși are creatura! Îmi vine să mă duc și să…

Stai, că se aud voci enerva(n)te de la intrare. S-au revoltat indivizii de la coadă. Păi da, tată, pe bune acu’, este normal așa? Ce fel de țară e asta? Adică boierii cu programare să intre în față așa… ca nesimțiții, iar ăi’ de la coadă să stea acolo pân’ li se adună mucegaiul sub tălpi? Am ciulit mai bine urechile, s-aud dacă o bagă și p-aia cu “nu pentru asta s-a murit la revoluție”, dar nu am avut noroc, c-a intervenit omul care se ocupa de paza perimetrului. Mi-a stricat distracția, pe cuvânt. S-a apucat să-i explice nervosului calm, pe un ton cât se poate de politicos, că nu-l împiedică nimeni să-și facă și el programare.

Nervosul ori nu a gustat defel gluma, ori îl bătuse soarele-n creștet prea tare, c-a ridicat vocea și mai cu spor, de parcă decibelii l-ar fi ajutat cumva s-ajungă în față. Huooo! Că nu toți au calculatoare cu internet acasă, da?

Nu știu ce și cum s-au mai certat, știu doar că, atunci când am ieșit, era tot la coadă. Și mai știu că în țara europeană cu cel mai ieftin internet este stupid să vii cu scuze din astea, cretine. N-am, auzi tu! Pe bune, te-aș crede, Gigele. Sau, mă rog, măcar aș vrea să te cred. Dar, vezi tu, locuiești la capitală, că altfel n-ai fi venit aici să-ți faci pașaport, iar în mână ai un telefon mobil, de pe care ai frecat duda pe Facebook înainte să te cerți cu agentul de pază. Adicătelea, net estem, doar voință nu prea. Da-s bune și cozile astea, cumva. Cred. Se mai descarcă lumea de nervi.

–

PS: am terminat în mai puțin de 15 minute, două persoane.