Cine este Buricul Pământului? Oricine are senzația că, fără prețioasa-i făptură, omenirea ar fi searbădă și fără valoare; oricine crede că e mai presus decât ceilalți; oricine are senzația că e cineva în absența celor din jur. Acei ceilalți care, atunci când gravitează în jurul său, sunt datori cu admirație, aplauze și, implicit, răsplată materială. Validare a valorii domniei sale doar pentru că.
Atunci când vine vorba de carieră, eu vând un produs. Pe mine. Tu vinzi alt produs, pe tine. Cu toții suntem produse dacă privim lucrurile din punct de vedere profesional, facem abstracție de relații, familie, prieteni etc. Dacă nici eu și nici tu nu suntem Einstein, să facem cine știe ce descoperiri, ori să scoatem o teorie a relativității din pălărie, atunci nu suntem rarități. Suntem produse ce pot fi înlocuite oricând cu altele ori de generație mai nouă, ori cu features mai multe și mai bune. Sună urât, știu, că suflet și soft skills și alte drăgălășenii de genul. Care drăgălășenii contează, dar limitat în timp și numai pentru câțiva indivizi. În rest, sunt noțiuni abstracte.
Am decis să abordez subiectul ăsta în contextul în care în România (și nu numai) s-a trezit una dintre bresle că ar vrea niște bani, alții decât cei cuveniți oricărui alt individ plătitor de taxe și impozite, adică șomaj. Presupun că știe toată lumea despre ce este vorba, s-a discutat oricum prea mult despre asta, n-am să reiau. Am corelat povestea cu o discuție avută recent cu un psiholog, pe tema adolescenților, referitoare la nevoia (firească, până la un punct) de a ne simți speciali, unici și importanți.
Uitându-mă la abordarea cetățenilor petiționari, mi se pare că o unii dintre ei nu au reușit să depășească mental perioada adolescenței și a tinereții. Perioada Misecuvine, îi zic eu.
Un duș rece
Desigur că am trăit și eu cu aceeași senzație, de snowflake valoros. Eram foarte tânără. Și meritam, nu? Că doar eram specială. Și talentată. Și muncisem mult, învățasem o grămadă.
Ei bine, am aflat destul de rapid că burta goală nu se tratează nici cu lacrimi, nici cu lamentări. Iar chiria și facturile nu se plătesc nici cu talent, nici cu fluturat din gene. (Mă rog, ar fi, de fapt, o posibilitate asociată cu fluturatul ăla din gene, există personaje care au ales această cale, dar nu e pentru mine.)
Cum spuneam, eram tânără. Destul de proaspăt plecată din căminul studențesc, schimbasem jobul de vreun an, visam la mai mult. Nimic nefiresc până aici, cu toții ne dorim să ne fie mai bine. Doar că, la un moment dat, angajatorul a început să plătească salariile din ce în ce mai greu și din ce în ce mai rar. Problemă mare nu numai cu plata datoriilor, dar și de perspective. Care, perspective, deja tindeau către zero.
Recuperatoarea
Mi-am luat ciolanele la spinare și m-am pus pe căutat job. Eram încă începătoare. După doar un an de experiență, nu prea mă băgau firmele “serioase” în seamă. În paralel cu asta, încercam să îmi recuperez cele trei (parcă) salarii restante de la angajator. Am fost nevoită să împrumut bani pentru a-mi plăti chiria, nu aveam unde să mă duc, iar la părinți nu am dorit să apelez deloc.
Norocul meu a fost că am dat peste niște oameni absolut fantastici, care m-au ajutat. Un domn avocat mi-a făcut pro bono dosarul, pentru a-l depune în instanță. Da, avocat. Știu glumele, dar lăsați. Cunosc eu câțiva absolut fantastici. Așa, revenim.
Împrumut niște haine de fițe de la o prietenă, iau dosarul și mă duc după patron, la sediul central firmei. Mint paznicii că sunt doamna X și vreau la șefu’, pentru o propunere de afaceri. Reușesc cu greu să intru peste ăla și-i zic “Dorele, zău că e mai simplu pentru amândoi să-mi dai salariile. Jur că nu mă mai vezi la culoare după aia, dispar de tot, am demisia la mine și nu te mai dau în judecată”. Litigiile de muncă se judecă separat, n-ar fi avut scăpare. Ba, s-ar mai fi ales și cu multe controale pe cap.
Nu cred că vă puteți imagina fața pe care am făcut-o când a scos ăla teancul din buzunar și mi-a aruncat banii pe birou. Pe lângă cele trei amărâte de salarii ale mele, mai avea în buzunar încă cinci, minim. De director general, nu de păduche muritor de foame.
M-am dus direct la tipa care îmi împrumutase hainele, să i le returnez. Mi-era frică să nu le stric. Apoi am plecat la avocatul care mă ajutase. Voiam să-i plătesc serviciile, cum mi se părea normal, dar nici nu a dorit să audă.
Noi începuturi
Mi-am găsit un job temporar și am continuat să caut ceva mai bun. Banii erau pe terminate, noul salariu foarte mic. Am fost nevoită să mă mut într-un “apartament” din zona gării Basarab, pe care îl mai împărțeam cu alte două persoane. Am pus ghilimele pentru că locul ăla era o cocină infectă. Dormeam pe jos, pe o saltea, iar în camera acoperită cu humă mai aveam doar un birou și un scaun.
Bucătăria era ceva “de vis” și ea. Aia a fost biserica tinereților mele. Acolo am învățat să mă rog și să mă-nchin cuviincios și conștiincios, de fiecare dată când doream s-aprind aragazul cel antic. Și frigiderul Fram tot o vechitură sinistră era, scotea niște sunete bizare rău, da’ măcar el nu mergea cu gaz. Am mâncat atât de mult orez fiert cu ceapă și sare și atât de mulți cartofi, încât o vreme lungă n-am mai suportat nici măcar mirosul lor. La orez mă strâmb și acum. Iar rufele le spălam de mână, zilnic, devenisem expertă. Nu aveam balcon, așa că le întindeam pe cele două frânghii din baia mică și mucegăită. Noroc c-aveam foarte puține haine.
Am reușit, până la urmă, să îmi găsesc un job la o agenție. Salariul decent, nu fantastic, însă treaba asta mi-a permis ca în câteva luni să mă pun pe picioare și să scap din mizeria aia. Aveam un pat, un aragaz normal și o mașină de spălat rufe. Ba, chiar, și dulap de haine. Aveam o cameră albă, zugrăvită frumos. Aveam parchet nou și nu mă mai luptam cu gândaci gigantici. Da, împărțeam apartamentul în continuare cu alții și, da, locuiam în curul Bucureștiului. Făceam o oră și jumătate până la muncă, dar nu îmi păsa. Aveam mâncare decentă pe masă și un loc în care nu îmi era silă să dorm. Aveam un cămin.
În concluzie
Nu ne e nimeni dator. Nici statul, adică ceilalți cetățeni, nici părinții, nici apropiații ori prietenii. Suntem dirijorii propriilor noastre destine. Mă refer, desigur, la situațiile care depind de noi, la situații normale, nu la cazuri de boală sau dizabilități. Mi se pare complet aberant să le cerem altora să ne pună o pâine pe masă.
Pfff! Ce talent ai sa strici cheful omului! Eram sigura-sigura ca soarele rasare doar ca sa ma vada pe mine!
Acum, va trebui sa caut un psiholog, in pana mea!
:))))))))))))) Îmi pare rău. Căutăm împreună dacă e, încă sufăr și eu.
Erata: Ruxandra
Gata, am corectat eu. 🙂
Adevăr ai grăit. De copil am avut în minte acest lucru: când devii major, eşti pe propriile picioare. Nimeni nu-ţi datorează nimic. Nici măcar părinţii. Ei te ajută când pot ei, dacă vor, etc., în funcţie de propriile lor dorinţe sau mentalităţi. Am avut şi eu nişte ani grei în studenţie, într-o garsonieră fără căldură iarna (ne încălzeam cu aragazul şi ţineam gemuleţul de la bucătăria minusculă întredeschis), nu aveam apă caldă şi încălzeam la cazan apa pentru baie sau spălat rufe. Iar clădirea era plină de carcalaci. Periodic rupeam din puţinii bani să cumpăr otravă de gândaci, dar erau atât de mulţi şi în tot blocul, încât dispăreau iniţial, dar peste câteva zile erau înapoi. Orez nu am mâncat. Dar am mâncat de-a cartofi încât mă mir cum de mai suport şi să scriu cuvântul. Bine, acum nu vreau să spun că aş fi realizat eu cine ştie ce nemaipomenit în viaţă, ideea era doar că achiesez la tot ce ai scris mai sus, dar m-am lăsat furată de amintiri şi am scris mai mult decât avusesem de gând. Puteam să mă opresc după prima propoziţie adică. Sau nu. 😀
Solandi, nu era vorba oricum despre realizări. Nu văd de ce te-ai fi oprit după prima propoziție. 🙂
Gândacii ăia mizerabili mi-au mâncat nervii, mă mănâncă pielea numai când îmi aduc aminte de ei. Bine că am scăpat, nu am mai văzut de foarte mulți ani.
Am impresia ca si eu sufar de sindromul adolescentului, atat ca eu cer de la mine mult…. uneori prea mult.
Cat despre intamplarea ta, cred ca toti oamenii normali (adica nu copii de bani gata) am pornit cu greu la drum si in conditii mizere, dar asta ne-a facut ceea ce suntem acum.
Alex, să ceri de la tine e cu totul altceva. Și da, uneori (bine, fie, de multe ori) facem exces.
De acord cu tine, ne-a fost greu, dar nu regret nici măcar o boabă de orez. 🙂