Hai că n-aveți cum să nu știți, astea-s chestii nu se uită niciodată. (Niciodată e un termen relativ, desigur. Arogant, până la un punct; dezirabil, mai degrabă, după o oareșce vârstă. 😜) Hai să vă povestesc.
Stăteam liniștită pe canapea, prinsă peste urechi într-o poveste încâlcită dintr-o carte. Intră de-a valma, trântește ușa de perete, se uită cu ochii măriți la mine și începe să turuie:
– Fii un pic atentă ce chestie tare! Că e… Trebuie neapărat, dar neapărat să-ți spun. Wow! E ăăă… foarte, foarte tare!
– Stai, un pic, îi zic. Ia-o de la capăt, te rog, mai ușor și mai rar. N-am înțeles mai nimic. Despre ce discutăm?
– Ooof, mama!
Mai greu și cu sughițuri, da’ ne-am lămurit până la urmă. Cineva îi oferise bani pentru un desen, la comandă. Primul ei comision, primii ei bani câștigați*.
*Aici am de făcut o mențiune. De fapt, primii ei bani câștigați (diferit, e drept) au fost pe la 7-8 ani, când cerea câte un leu ca să aducă adulților “O pungă de alune de pe dulap, piticot, te rog. Și un pahar cu apă, dacă tot mergi în bucătărie”. Ba, chiar, într-una dintre veri, își făcuse și “meniu” cu tarife. Doar nu vă imaginați că aducerea unui pahar cu apă are același preț cu două scobitori, nu?
Clientul a fost mulțumit și i-a plătit desenul imediat, iar ea a fost atât de fericită, încât s-a fâțâit o grămadă. Pentru că nu a reușit să se hotărască ce să facă cu banii, i-a donat unei copile ale cărei probleme de sănătate o impresionaseră.
A doua oară, tot cu entuziasm. Și cu un pic de ploaie
Zilele trecute, scenariul s-a repetat aproape identic. Ușa de perete, pupilele dilatate, bâlbâiala și tot tacâmul. De data asta, însă, i-a fost cerut un print cu un desen pe care îl făcuse deja. Cine credeți că bântuia noaptea, prin ploaie, să caute o cutie poștală prin cartier, să expedieze plicul? Da, exact.
Am fi putut merge să îl ducem personal, în loc să expedieze plicul. Copila care l-a solicitat locuiește în orașul vecin, la cincisprezece minute de mers cu mașina. Dar i-am fi răpit plăcerea și ineditul de a se ocupa singură, cap-coadă, de tot. Noi doar am însoțit-o. A primit banii pe card, acum rămâne de văzut ce va face cu ei.
Gata!
Acum vă rog să mă scuzați, mă duc să-mi pun niște unghii pe ojă și bigudiuri în plete. Mă pregătesc pentru postul de secretară a artistei și tre’ s-arăt bine la cameră. 😎
Mai nou mi-e lene să citesc texte, așa că încerc să îmi dau seama din poze și titlu despre ce este vorba și apoi să comentez aiurea. Asta e o modă, după cum știi. 😜
Prima dată când…? Noo, n-are cum, nu scrie @Ana despre așa ceva. Încă..
Prima dată când am luat contact cu Poșta (Română, eventual)? Tre’ să fie ceva spectaculos, altfel cine, dracu’, ar ține minte așa ceva?
Așa că a trebuit să citesc textul ca ultimul fraier înapoiat rămas în străvechime.
Mă bucur pentru ea, e super tare să vezi că pasiunea ta devine ceva mai mult decât o simplă pasiune. Bagă tare cu unghiile și bigudiurile alea că precis o să merite deranjul când vor începe să curgă meleoanele de la Hessink’s sau Christie’s.
Muhahahahahaaaaa! Mă bucur că mi-a ieșit păcăleala.
Mă pregătesc intens, da, o să aranjez casa și vând bilete la intrare. Casa în care a copilărit artista. 😀
Van Goghu’ lu’ mama!
Bravo ei!
Sa inteleg ca ai ajuns vremurile alea cand nu-ti mai cere bani de-un film, de-o pizza sau de ce si-or mai lua copiii in ziua de azi?
Anul școlar viitor are BAC-ul și admiterea la facultate, trebuie să se concentreze pe carte, nu pe câștigat bani. Dar e bine să știe cum și ce are de făcut, să nu depindă numai de noi. 🙂
Imi place Alexa.
Acum, ca sa-ți răspund la întrebare, prima dată (pentru mine) a fost când am dus sticle și borcane la centrul de reciclare. Spălate de mine, da? Și cărate.
Se pune?
Prima dată pentru copil a fost când ta-su i-a cerut un pahar cu apă și ăl mic a zis “nu”. Au început negocierile, că ăl mare e cam pe “static” așa, până au ajuns la 50 lei. Bani pe care aproape să nu-i ăla micu’, dar, m-am erijat eu în avocatul lui și i-a primit pe loc.
50 de lei un pahar cu apă??? Auzi, Eleno, ia sfătuiți-vă voi acasă, nu înfiați? Știu să fac și prăjituri. :)))))))))
Hahahaaaaa. Hai, fă-ți bagajele. Esti așteptată cu cuptorul încins.
Gata, mami, fac bagajele acu’. Pregătește-mi camera. 😀
Stai, măi, tu crezi că ai timp să dormi? :))))))
Poate cu capu’ pe blat.
Păi și unde mă schimb de haine, Eleno? Sub masă? :))))))))))
La mine prima dată a fost în liceu când toată lumea voia să vină la mine pentru tunsoare. Era o modă atunci și aparent, coafezele de la salon nu se prinseseră cum se face.
Iar fiică-mea……exact ca a ta. Ca reacții. A mea face grădini.
Faină meserie și-a ales, îmi plac grădinile. Mult.