Stai pe canapea și scrollezi liniștit. La un moment dat, rămâi cu degetu-n aer. Citești cum se plâng niște puștani, pe net, simți cum te ia cu cald și-ncepi, ușor, ușor, să te enervezi. Apoi te apuci să te scarpini, de nervi, până ajungi la tricoul cu Metallica. Ia uite, măi, la copiii din ziua de azi. Snowflakes, nene. Au de toate, totul la un click distanță, le este atât de ușor. Nerecunoscători, frate! Niște pufuleți, niște smiorcăiți. Huo!

Dacă nu ai gândit niciodată cele de mai sus despre “tineretul din ziua de azi”, felicitări! Stai bine cu echilibrul și cu memoria.

Amintirile ne chinuiesc

Ne joacă feste, mai exact. Cu cât o amintire este mai veche, cu atât are șanse mai mari de a fi mai estompată și mai deformată. Este un proces firesc și absolut necesar.

Hipocampul, acea regiune a creierului vertebratelor, adică inclusiv a oamenilor, care este situată în lobul temporal (avem câte unul în fiecare jumătate a creierului), are un rol esențial în transcrierea informațiilor din “acum cinci minute” în “acum cinci ani”. Trecerea informațiilor din memoria de scurtă durată în memoria de lungă durată, adică. Timpul, stresul, experiențele de tot felul modelează ce, cum și cât ne aducem aminte.

Rolul memoriei nu este acela de a stoca, cu acuratețe, un număr infinit de amintiri, ci de a optimiza procesul de planificare și de luare a deciziilor. Ca atare, creierul va filtra și va modifica în permanență informațiile pe care le deținem, astfel încât să ne ajute în viitor. Scopul lui nu este nicicum acela de a ne fi arhivă.

Memoria este subiectivă, așadar

Oricât de bună ar fi părerea pe care o avem despre noi înșine, adevărul este că suntem extrem de subiectivi în ceea ce ne privește. Obiectivitatea necesită un efort pe care trebuie să-l exersăm conștient și permanent.

Pentru că amintirile care produc un impact negativ asupra noastră tind să rămână mai bine “ancorate”, vom avea tendința de a “defila” cu ele. Ne-a fost greu. Mergeam la școală și sâmbăta, Mergeam la practică, la cules cartofi. Nu aveam de niciunele. Era greu. Nu exista internet, deci eram nevoiți a culege informații, bucată cu bucată, de la bibliotecă. Comunicam greu. “Doamna mama lu’ Cornel, îi dați voie să se joace cu noi afară? Vă rugăăăăăăm!” Ne dădea cu “seen”, de la geamul bucătăriei, și pa! Zero șanse de a comunica direct cu Cornel, pedepsit pentru te miri ce.

Ce nu ne dăm seama

Nu toți, desigur, numai unii, este că încercăm să comparăm mere cu pere. Tot fructe, tot gustoase, tot pline de vitamine, însă foarte diferite.

Perioadele, obiceiurile, mijloacele și pretențiile fac diferența între cum ne-a fost nouă și cum le e lor, copiilor. Eu nu știu dacă mi-aș dori si fi fost copil acum, însă înclin către “nu”. Toată expunerea (inclusiv media), cerințele (de foarte multe ori absurde) venite din absolut toate direcțiile și presiunea la care ne sunt supuși copiii (ai noștri sau ai altora) frizează, de multe ori, absurdul.

Cei mici nu mai pot ieși din casă cu un tricou lălâu. Cine știe cine îi vede? Ferească sfântul de teniși no name, din talcioc! Sau, și mai rău, în picioarele goale. Asta-i deja barbarie curată. Zeamă de piersici întinsă pe față și pe burtă? Sunați, rapid, la Protecția Copilului!

Sunt obligați, săracii, să fie mini-adulți. Scrobiți, cu pantofiorii făr’ de pată și cu lucrurile-n șifonier aliniate ca la armată. Sunt obligați să își îndese în cap tone de reguli și de informații. Meditații, cursuri de te miri ce, ore suplimentare sau programare la clasele I-IV!

Habar nu am ce făceați voi în timpul liber, când erați în clasele primare, dar eu băteam mingea pe maidan.

Nu, nu le e deloc mai ușor decât ne-a fost nouă

Ba ușor dimpotrivă, aș îndrănzi să spun. Pe vremea mea, maică, tehnologia era rudimentară, internetul nu exista, comunicarea se limita la un cerc foarte restrâns de oameni. Pe vremea mea, maică, opțiunile erau limitate. Ca atare și numărul de alegeri pe care eram nevoiți să le facem era la fel de limitat.

Tot pe vremea mea, școlile la care aveam noi acces erau foarte puține și, dacă părinții nu erau bine înfipți în PCR, nu exista absolut nici o șansă de a pleca în străinătate, la studii. (Ai mei nu au avut treabă cu PCR-ul, zero avantaje.) Și, tot atunci, cam toată lumea avea asigurat un loc la școală, iar, ulterior, o locuință și un loc de muncă. Nu era deloc bine nici așa, desigur, prețul plătit era uriaș: libertatea. Spun doar că, variantele fiind extrem de limitate, presiunea era mult mai mică decât acum. Și delăsarea noastră mai mare, în ciuda a ceea ce ne place să ne amintim.

Putem agrea, în loc să ne umflăm mușchii aiurea, că e complet deplasată comparația și că fiecare perioadă are specificul și greutățile ei?

Photo by Kaboompics .com from Pexels.