Încep cu o precizare. Trei, de fapt, ca să stabilim corect contextul în care judec lucrurile.
Prima – nu sunt o persoană prea sociabilă. Sunt introvertită. Ca atare, nu numai că nu simt nevoia de a interacționa foarte mult cu alții, dar îmi și face foarte mare plăcere să lucrez de acasă. La mine e pe principiul “nu sunați, mai ies eu din când în când; dacă e”. Cercul meu de prieteni, așadar, este voit restrâns.
A doua – sunt un om echilibrat. Indiferent de vremuri și evenimente, mi-am păstrat mereu capul pe umeri și am evaluat corect situația. Optimismul meu vine din înțelegearea justă a unei situații și din încrederea în capacitățile proprii de a o gestiona. Ori, măcar, dacă nu depinde (numai) de mine, am încredere în alegerile pe care le fac.
A treia – am o familie foarte mișto, iar atmosfera de acasă e plăcută și relaxantă. Se râde mult, se citește, se văd filme, se îmbrățișează, se joacă diverse și se țopăie.
Dar ce s-a întâmplat anul ăsta a depășit cu foarte mult chiar și cele mai introvertite și singuratice apucături ale mele.
Singuri împreună
Fără discuții, singurătatea este subiectivă. Fiecare o percepe și o interiorizează diferit. Mi s-a întâmplat să mă simt aiurea la o petrecere cu peste o sută de oameni, deși îi cunoșteam pe mai bine de jumătate dintre ei. La polul opus al spectrului de senzații, m-am simțit de multe ori excelent călătorind, singură, o zi întreagă. Drumul cu avionul, pentru mine, e o încântare. Nu numai că-mi place fantastic de mult să mă știu în aer, dar mă ajută să mă relaxez și să-mi fac ordine-n cap.
Singurătatea, așadar, e în funcție de personalitatea fiecăruia, de toane și de moment.
2020 a fost anul în care am aflat că, deși familia și cercul de apropiați îmi sunt de ajuns pentru a mă simți vie, iubită și apreciată, mi-e dor, totuși, și de ceilalți. De șoferul de autobuz, de vânzătoarea care mă întreabă dacă sunt sigură că nu vreau și frișcă peste waffles sau de tipa de la recepție, de la bazin, care ne urează bălăceală plăcută. Deși inițial am fost tentată să cred că mi-e dor de plimbări și de stilul de viață, am aflat pe parcurs că nu-i vorba deloc despre asta.
“Foamea” de zâmbete și îmbrățișări
Sună bizar, știu, însă expresia nu este absolut deloc exagerată. Măsurătorile au demonstrat că lipsa interacțiunii sociale provoacă, în creier, senzații de “poftă”. Modul în care se comportă creierul atunci când suntem obligați la izolare socială (motivele sunt irelevante) este similar cu cel în care tânjim după mâncare când suntem flămânzi. Există un circuit neuronal al poftei, iar interacțiunea socială se “plimbă” fix pe acolo.
“Nu ești tu când ți-e foame” e doar o glumiță de advertising? Păi, s-ar părea că nu. Și, la fel ca atunci când ne e foame și ne comportăm bizar, aka suntem irascibili și mai puțini sociabili, este valabil și pentru alte lipsuri. Când suntem privați de interacțiune socială, ne comportăm bizar. Ori pierdem pofta de mâncare, ori încercăm să compensăm. Creierul are nevoie de recompense. Și ce poate fi mai la îndemână decât frigiderul?
O notă cât se poate de interesantă, din tot ce am citit pe subiect: pofticioșii simt mult mai acut efectele izolării sociale.
“Foamea” de dopamină
Pentru că interacțiunea cu semenii este o recompensă a unei pofte, iar dopamina este un neurotransmițător ce-și face de cap când apare fie și o simplă anticipare a celebrului cuplu recompensă – motivare, izolarea socială ne privează, de fapt, exact de ea. De dopamină. Ăsta este motivul pentru care interacțiunea de la distanță, online sau la telefon, nu ne este suficientă multora dintre noi.
Adică, hai să fim serioși, frișcă pe waffles pot pune și eu acasă. Dacă nu am chef sau timp să le prepar eu, acasă, le pot comanda și vin calde, direct de la crâșmă. Dar care e farmecul? Nici de șoferul de autobuz nu am nevoie, mă pot deplasa lejer cu autoturismul personal, cu bicicleta sau pe jos. Dar tot îmi e dor de interacțiunea cu el. Au trecut atât de multe luni, încât mi-a și expirat cardul de transport, va trebui să-mi fac altul. Fir-ar să fie, ce victorie va fi ziua aia, abia o aștept! O să mă plimb cu autobuzul de douăzeci de Euro. Să fie!
În încheiere, să revenim la titlu
Cu toată atmosfera mișto de acasă, cu tot confortul și tehnologia de care dispunem, mi-a fost urât rău de tot Crăciunul ăsta. Mi-a fost cu ciudă, așa c-am limitat la minimum posibil interacțiunile. Poate că, na, alții or fi mai norocoși decât mine, mai puțin pofticioși, și lor le-o fi fost bine. Când nu ți-e dor de ceva ori cineva, sau când ai acces la ceea ce îți dorești, nu suferi. Pe mine m-a râcâit adânc pe suflet.
Au fost cele mai urâte sărbători de iarnă.
Anul ăsta mi-am făcut planificarea din timp. Firesc, cum o făceam de fiecare dată. Și cum anul trecut n-am făcut și nu mi-a păsat. Dar acum am regăsit în mine plăcerea de a pregăti Crăciunul. Și am făcut tot ce mi-am propus. M-a invadat tristețea când am început să împodobesc bradul. Făceam asta mereu împreună cu tata. S-a umplut casa de veselie abia când a venit nepoată-mea cea mică și ghidușă și tata a devenit o poveste dragă, amintită ei.
Anouk, așa cum am și scris în începutul textului, noi suntem bine în principiu. Sănătoși, iar acasă lucrurile sunt mișto. Dar tot nu m-am putut bucura de sărbători ca în alți ani.
Anouk, eu nu l-am putut împodobi. Am plâns mult cu putere și am simțit iar aceeași durere de atunci. Știi. Acum am dat peste un articol al lui Binder despre exact ce am simțit eu, i-am căutat numărul de telefon la mine în telefon, era acolo, scria mama mea. Mi-este atât de dor, dar o simt cum surâde mereu în jurul meu.
Bradul, un pin albastru de Colorado, îl voi replanta. Cred că nu este străină deloc de povestea cu bradul pe care nu l-am vrut, apoi l-am căutat, după care doar l-am udat în ușa balconului. Un Crăciun ca o nouă lecție de viața, ca un alt rol de aici încolo. Simt cum mă reînvață să trăiesc. Vor fi cumva mereu alături de noi.
Și eu sunt din ce în ce mai apatică și mai retrasă. Aproape că simt zi de zi cum mă îndepărtez de lucrurile care îmi aduceau bucurie, care acum sunt departe, dar parcă nu le mai vreau lângă mine. Pare de neînțeles este?
Mă tot gândesc că până la urmă vom trece și peste asta, dar mă gândesc cum voi reactiona la întoarcerea la “veche viata”. O sa mai am chef să o reiau? Sau o să mă obișnuiesc atât de tare cu asta “nouă” încât o să o continui fără sa-mi dau seama.
Eleno, citeam ce discutau niște medici de cap apropo de ce reușește să ne facă pandemia asta. Și erau îngroziți. Eu tot sper că o să găsim o metodă să fim bine. E musai să ne mobilizăm, mie nu-mi place deloc cum am ajuns.
Și eu tot citesc și caut informații de la oamenii care au experiență și un cuvânt corect de spus legat de modul in care ne-a afectat nenorocirea asta. Niciunul nu anticipează ceva care să mă încurajeze.
Găsim noi ceva până la urmă, Eleno. Io așa zic. Trebuie. 😛
Elena P, eu cred că vom uita majoritatea dintre noi dilemele astea, vom reveni încet dar sigur la sentimente mai bune, doar cu unele deprinderi de viață noi ca și cum le aveam de mult asumate, natural.
Cam aşa mă simt şi eu. Iar eu nu sunt dornică deloc de socializare pe viu.
Însă anul ăsta, deşi în familie e ok şi nici în alţi ani nu relaţionam eu prea mult cu lumea din jur (deci nu are ce îmi lipsească), ei bine, am senzaţia că în 2020 am dormit încontinuu. Am hibernat, aşteptând să treacă. Şi cred că nu dorul de alţi oameni mă face să vreau asta, cât mai degrabă interdicţia şi faptul că ştii că nu poţi şi dacă ai vrea. Cât şi atmosfera apăsătoare de boală care nu se lasă dusă, ştirile pe subiect din întreaga lume, zilnic, peste tot, nerăbdarea şi speranţa în aşteptarea vaccinului salvator, răbdarea în continuare până e folosit… Şi apoi titluri de genul ‘aceasta nu va fi ultima pandemie…’. De am impresia că nu se va sfârşi niciodată şi va deveni un mod de viaţă.
Revin cu o notă mai optimistă, să nu sabotăm mai rău sărbătorile schiloade de anul ăsta.
Şi închei înţelept cu ceva de genul: fiecare generaţie îşi trăieşte vremurile.
Nu putem alege când să ne naştem. Dacă ar fi aşa, eu aş vrea undeva în viitor, când omul va deveni cyborg şi ştiinţa va progresa uluitor, ne vom teleporta şi vom comunica doar gândind şi vom eradica toate bolile, iar un virus nou va fi floare la ureche, un vaccin va fi gata în câteva clipite.
Fac ce fac şi tot pesimist sună prezentul. Nu sunt în mână azi, e clar.
Solandi, știrile negative contribuie la spirala asta în care ne tot afundăm, este adevărat. Însă lipsa interacțiunii normale chiar e o chestie. Am lăsat link către cercetarea care arată cum funcționăm la capitolul ăsta. Bagă un ochi când ai timp, e tare interesantă.
Io îmi pierd echilibrul și am devenit urâcioasă. Am senzația că am început să caut “semințe” în orice, că tot veni vorba de pofte. Semințe de scandal 😒
Nici nu mai încerc să înțeleg ce naiba se întâmplă cu mine. Sper doar să nu ajung să îmi dau palme, când o fi să fie.
Mona, eu zic că-i bine, măcar, că reușim să conștientizăm. Mai tragem frâna, să nu o luăm razna de tot. 🙂