Acu’ v’o douăj’ de ani, cam pe la ora la care scriu vorbele astea (pe înserat, adică), mă suiam în trenul care mergea la Ploiești. De acolo aveam o legătură până-ntr-o mică localitate, de unde urma să mă ia un amic cu mașina, să mă ducă la destinație.

Tipul cu care ieșeam la vremea aia mă invitase la ai lui, la casa de la munte, să petrecem un revelion de poveste. Îmi și imaginam deja feeria. Cum zăpadă aveam din plin în iarna aia, îmi sunau numai zurgălăi și săniuțe-n cap.

Gara de Nord

Nervi, aglomerație, frig, miros de urină, aurolaci, cafele diluate și sacoșe imense de rafie. Dintr-un coș se ițește, speriat, un cap de cocoș.

– Ia uite și la ăștia, îi zic tipei cu care împărțeam vorbele și traseul până-ntr-un punct, și-au luat claxonu’ cu ei.

Trecem în grabă pe lângă grupul de schiori care ocupa jumătate de culoar și ne facem loc, cu teamă, lângă tabela de afișaj. Desigur că avea întârziere trenul, doar nu era să vină la timp, nu? Așa-s iernile-n România, vin tiptil, te iau prin surprindere, aruncă ger și nămeți peste tot.

Bâțâim înghețate bocnă de pe un picior pe celălalt, înjurând de mama focului. Cine gâtu’ mă-sii m-o fi pus, nene, să plec îmbrăcată în blugi? Cine? Și salopeta mea de schi să șadă atât de comod în rucsac, pfff… Să merg acum să mă schimb undeva era exclus, speram să ajungă mai repede nenorocitul ăla de tren. Las’ că mă schimb eu după ce mă sui, dacă e.

Mhm. Stai p-aproape, Ano

Mă rog, aproape e un fel delicat de a spune, eram aproape sudați. Am reușit să ne suim, cu greu, în tren. Înghesuială și nervi ca la balamuc, stăteam într-un picior, aproape de ușă, cu cotul în cârca unui tip pe care-l știam din Regie.

– Cornele! Corneleeeee! Vezi la ouă și la cozonaci, să nu le strici pe acolo, strigă un cap de madamă cu blană de vulpe în loc de păr.

– Lasă-mă, fă, tu nu vezi că abia stau acia?

– Dă geanta încoace, îi găsesc eu un loc.

– Nuuuuuu! Se aude un cor de voci din compartiment.

Superb, bravo, aproape ne-au dat lacrimile de emoție, parcă ne și venea să aplaudăm. Ce sincron impecabil, ăia de la Madrigal ar fi murit un pic de invidie!

Am ajuns la Ploiești transpirați și mototoliți. Bine, măcar, că l-am avut pe moșul ăla diliu lângă noi, de a spus tot drumul bancuri porcoase și cum a cunoscut-o el pe tanti Emilia de la carmangerie. Parcă a trecut timpul mai ușor.

‘Ga-mi-aș picioarele, ce pipi fac pe mine! Iar trenul meu de legătură bine-nțeles că plecase deja. Ce fac eu la ora asta-n Ploiești, nene? Se dusese deja căldura acumulată anterior, îmi dispăruse și rânjetul de pe figură. Începeam să procesez. Aș fi avut pe cine să sun, da’ nu voiam să pun pe nimeni pe drumuri pe frigul ăla. Nu îmi doream decât să ajung la destinație, să mă proțăpesc în fața sobei, cu pisica în brațe și cu o cană de vin fiert sub nas.

– La miezu’ nopții aveți următorul tren, domnișoară, mă trezește din visat capul roșcovan din spatele ghișeului.

– La 12??? Fff… Aveți ceva deschis pe aici, prin gară, unde să pot sta până atunci?

– Sala de așteptare.

Exaltarea mea de mai devreme începea să se transforme în teamă

Sala de așteptare era un spațiu întunecat, care mirosea îngrozitor și din care se auzea, din când în când, un sforăit. M-am tot învârtit pe afară, am țopăit, am încercat să-mi dezgheț mucii congelați și am împărțit țigările și jumătate de pachet de biscuiți cu un cerșetor ce se tot preumbla pe acolo. Mă rugam să vină mizeria aia de personal mai repede.

Și a venit. Fără lumină, fără căldură, fără călători. Deși nu sunt un om fricos, stăteam în dubiu dacă să cobor înapoi pe peron sau nu. Haide, frate, lasă. Pun salopeta aia pe mine, în sfârșit, nu mă vede nimeni. Oricum nu durează drumul mai mult de două ore și e mai bine că nu e cald, aș fi adormit cel mai probabil. Așa o să fiu alertă.

Ne așezăm într-un cotlon, eu și tipa cu care eram, așteptăm să plece trenul din gară și tăbărâm precum ulii pe rucsaci.

– Salopeta! Unde naibii oi fi pus-o? Ah, uite-o!

Scot blugii congelați de pe mine, să mă schimb. În liniștea și troncănitul ritmic al trenului se aud, brusc, niște pași. Trenul gâfâie prelung, se aude un scârțâit de ușă. Eram deja la limita infarctului când a ajuns lângă noi și ne-a pus lanterna în ochi:

– Biletele la control, vă rog, bună seara!

E cazul să mai spun și ce răcnete zdravene am reușit să scoatem când s-a strecurat pe lângă picioarele noastre un amărât de șoarece? Sper că nu. 😊

La destinație

Am ajuns, până la urmă. Obosită, stresată și înghețată bocnă. Intru ușurel, mă gândesc eu, să nu trezesc toată ulița. Doar că am reușit să mă-mpiedic de câine și să-mi trântesc poarta peste degete. Eu plângeam, câinele urla… Și așa am avut parte de tot comitetul de primire pe prispă, în fața casei.

– Ce bine că ai ajuns, copilă, eram îngrijorați. Bine ai venit!

– Îhî, da, sărumâna.

– Draga mea, mi-a fost dor de tine…

– Da, da, știu. Unde pot să fac și eu un pipi? Repede, că nu mai pot…

Am adormit instantaneu, apoi, cu cana de vin fiert lângă mine, înfășurată într-o “pătură” făcută din blănuri de oaie, cu pisica în brațe.

Într-adevăr, de poveste a fost vacanța aia, numai că povestea a fost cam de groază. Atunci am aflat și eu că nu te duci la părinții unui băiat acasă așa, aiurea. Dacă te-ai muncit atât de mult să ajungi acolo, înseamnă că-i ești sortită, nu că-ți plac sarmalele maică-sii.

Și aveau dreptate bieții oameni, nu pentru sarmalele maică-sii mersesem eu acolo, ci pentru săniuș și pentru murături. Cele mai bune murături pe care le-am mâncat în viața mea. Chiar așa, mai e careva de pe aici îndrăgostit de murături sau sunt singura? 😀

Photo by Mara Ket on Unsplash.