Pentru că este cu zmei, povestea noastră începe clasic. A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, ar fi păcat. 😛

Ședea într-o bună zi Tatăl Zmeilor la el în regat și se gândea. “Gata, frate, am găsit! O rup pe Mama Vrăjitoarelor. Or să pice damele ei pe spate precum popicele pe podea. Îi fac pe zmeișorii mei descurcăreți de nu se poate. Le pun cip nou pentru GPS, de să simtă ăștia punctele cardinale după miros, să se poată orienta și cu ochii închiși. Las’ că le arată ei aiuritelor cum stă treaba!”

Se apucă omul zmeul de scris cod. Bagă de toate acolo. Să se descurce zmeișorii prin păduri și pe coclauri, călare sau pe jos, la pescuit, la mall și-n supermarket. Ce să mai, Vitezomanul Gică scrie pe ăștia mici ai lui. Ba, chiar, unora dintre ei le face și overclocking, să poată distinge între ele mărci de produse și culori. Pe ăștia îi pune la păstrare pentru cele mai destoinice dintre vrăjitoare, așa a fost înțelegerea cu Mama Lor.

Și se duce al nostru, grămadă, ca să se laude

Mă rog, nu chiar grămadă, că nu merge așa, pe nepusă masă. Aruncă buzduganu-nainte, să nu care cumva s-o prindă iarăși cu bigudiurile-n păr, să-l beștelească două săptămâni. Primește notificare că e ok și purcede la drum. Trântește ușa de perete:

– Gata, v-am spart, nu mai aveți cu ce pretenții să veniți. De data asta v-am pus capac. Le-am programat zmeișorilor un feature nou, neam de neamul vostru nu o să se poată orienta așa de bine.

– Măi, Zmeule, ești sigur? Ai lăsat în urma ta o dâră lungă de cabluri și șuruburi. Ai montat tot ce trebuie?

– Cine, io??? Normal că am montat tot. Alea erau de rezervă. Cred…

– Bine, Zmeule, să dea naiba să-nceapă ai tăi să se învârtă ca năucii, să vedeți atunci ce pățiți. Că io le-am dat vrăjitoarelor răbdare, da’ orișicât. E musai să faceți și voi un efort

– Pfff, numai pretenții…

De la teste la implementare

Ia zmeișorii unul câte unul, începe să le monteze GPS-uri și să le upload-eze codul. Fericire maximă, mergeau treburile la fix. Ieșea cu ășia micii la teste ba-n pădure, ba cu barca peste ape, totul era strună. Ba a făcut chiar și un cross-platform benchmark. Apoi a generat un raport, pe care i l-a trimis  Vrăjitoarei, ca să-i arate ce tare e el.

Vis erau ăștia mici. Le dădeau vrăjitoarele listele de cumpărături și zbârnâiau prin supermarketuri de parcă erau întorși cu cheița. Ouă – gata. Lapte – rezolvat. Făină cu trei O? Cum adică făină cu trei O? O sună pe vrăji și se rezolvă, gata. Pate de ficat fără E-uri. E-uri? Ia uite, nene, mă ia asta cu tot alfabetul, una da, alta ba. ‘N fine, chiar și-așa, cu toate poticnelile și nedumeririle, timpul pe care îl petreceau zmeișorii la cumpărături era cu cel puțin 50% mai mic decât cel necesar vrăjitoarelor. Ăsta era un fapt pe care nu-l putea contesta nimeni.

Toate bune și frumoase până când…

Până când a avut unul ghinionul să-l roage nevastă-sa să facă o omletă, că ea are treburi de terminat. “Omletă, aha, simplu. Hai că mă descurc.”

Scoate ouăle și untul din frigider, deschide la repezeală cinci sertare prin bucătărie, dar își pierde răbdarea:

– Auzi, unde ai ascuns tigăile alea?

– În sertarul mare din stânga, jos. Ăla pe care l-ai deschis, deja, de două ori mai devreme.

Se uită pierdut, apoi se repede în dreapta și deschide frigiderul. Se holbează un pic:

– Nu e aici. Faci mișto de mine, este?

– Ieși din frigider, honey, și încearcă la cealaltă stânga. Sertar mare, jos.

Da’ de unde? Mai deschide zmeul alte două, la nimereală, încearcă și în debara. La un moment dat, victorie!

– Uite-o, honey! De ce naiba n-ai zis de la început că era în sertarul mare din stânga, jos? Am pierdut degeaba cinci minute prin jungla din casă.

Cam așa pățești când te fură entuziasmul, faci treburile în grabă și nu ții cont decât de use case-urile care-ți convin. 😛

Photo by Nathan Cowley from Pexels.