Nesiguranțe despre cum (ar trebui să) arătăm am avut toate și toți, iar ăi’ mai curajoși îndrăznesc chiar și ceva glume pe subiect. Ironia din titlu am auzit-o aseară, într-un serial, și mi s-a părut bestială. Am râs de s-a cutremurat canapeaua.
Am avut și eu ciudățeniile mele, că nu s-a îndurat nimeni să-mi dea scutire. Una dintre cele mai mari obsesii, până acum câțiva ani, a fost faptul că eram mult, mult prea slabă. De la înghițit cu un strop de lămâie clasicele glume cu “auzi, bagă și tu două cărămizi în geantă, înainte să pleci, să nu te zboare vântul pe drum” sau “de ce mergi în mâini, nu ai picioare?”, am ajuns la sarcasm și auto-ironii. Că, na. Ce poți face altceva, când ai avut toată viața parte de miștouri? Te prinzi în horă. N-ai cum să-ți pui mintea cu nebunii, nu-i chip să câștigi.
Cea mai tare poreclă pe care am primit-o, referitoare la kilele mele, în afară de “pai cu suflet”, a fost “Sumolică”. Asta după ce l-am anunțat pe inginerul că, dacă mă supără, dau cu el de pământ. Ca la sumo. Nu am idee de ce a râs, dar în fine. I-a trecut și de data asta glonțul pe la ureche, dar sper să nu-și forțeze norocul prea tare.
Am avut și tot felul de ezitări bizare
Una a fost legată de faptul că am părul ondulat și, dacă nu torn în el juma’ de cisternă de balsam, plus un butoi de uleiuri și spray-uri anti de toate, arăt ca un mop explodat. Iar acasă mai e cum mai e. La plajă, însă, vara, e coșmar.
Alta de care-mi aduc acum aminte – dacă albastru cobalt merge bine cu nuanța mea de piele sau nu. Că-mi place de mor, însă mi se părea că mă face s-arăt de parcă m-aș fi îndreptat, lejer, spre descompunere. Dar am găsit, la un moment dat, niște sandale care mi-au plăcut atât de mult, încât le-am cumpărat imediat. Și am avut parte de o surpriză incredibilă – nu îi păsa nimănui dacă sunt potrivite nuanțele ‘au ba.
În timp, am ajuns oricum la concluzia că mare parte dintre piticii ăștia de ne bântuie mansardele sunt numai în mințile noastre. Celor din jur nu numai că nu le pasă de amănunte de genul, dar nici măcar nu le observă.
Chiar așa. Oare blogul ăsta mă face să par nebună?
Nu cred că există persoane fără un mic baubau la cap, doar sa fie super arogantă.
Nuzavons ossi notră pitics.
Eu n am pitici, ai mei au crescut si s ditamai vlajganii.
A, nu, nu te face sa pari nebuna….
Marius, normal că nu, doar nu sunt nebună. :)))))))))))
Cătălin, atunci să fim civilizați, zic, și să salutăm cum se cuvine votră pitics. Ola, amigos! 😛
Și eu zic ca Marius.
Piticii mei atât au fost de disperați încât și-au luat lumea în cap! Ăăăă, unde mi-i pastila?!
Numai o pastilă ți-au dat, Victore? 😀
De pitici, mai piticuti sau mai vlajgani, ca ai lui @Marius M, cred ca nu duce nimeni lipsa. Ca unii oameni ii camufleaza mai abil e alta treaba, dar dihaniile topaie oricum acolo pe creieras. Ii acceptam asa cum sant si ne facem singuri zile amare, sau ii/ne tratam mai cu umor, e la latitudinea fiecaruia.
Nu fi trista din cauza mopului explodat (am facut crampe de ras la faza asta), gandeste-te la jalea si invidia celor cu 3 fire de par, si alea linse de vaca 🙂
P.S. Nu imi pari deloc nebuna, chiar dimpotriva 🙂 Weekend placut sa aveti!
Mulțam, Cornelia! 🙂 Weekend mișto și ție.
Doamne ferește! Cum să te facă să pari nebună?!
Obsesia mea a fost să mă îngraș și eu o dată în viață să văd cum îmi stă. Canci! Nici când am fost gravidă n-am reusit. Si acasa și la muncă sunt asociată cu o vrăjitoare. Bă, dar tânjesc după 5 kile în plus.
În rest, stau bine cu piticii. Li se rupe lor de mine. Si mie de ei😜
E pielea a naibii pe tine, Eleno, d-aia. Fug și kilele de tine, leșină cântarul numai când te vede.
Stai sa vezi cum e cand se iau la bataie blestematii de pitici! Ca sunt multi si spatiul e cam restrans.
:)))))))) Păruială la mansardă? Mișto! Arbitru aveți?
Eu auzeam frecvent în copilărie că nu se pune nimic pe mine de rea ce sunt. Și mă străduiam să nu supăr pe nimeni.
PS – Piticii mei o duc bine. Le-am făcut mansarda confortabilă.