Rușine, vinovăție și stigmatizare. Acestea sunt cele trei atribute ce însoțesc, constant, discuțiile despre problemele delicate ale adolescenților. Mă refer la reacția societății, în ansamblul său, vizavi de problemele psihice și, în mod special, când vine vorba de depresie.

Expediem, rapid, cu o fluturare a mâinii. Eh, prostii. Copiii sunt niște ființe alintate. Iar părinții nu știu cum să își crească progeniturile ori să discute cu ele. Acum, gata! Fiecare are câte o etichetă, am rezolvat și mergem mai departe.

Doar că problemele sunt mult mai complexe

Depresia este o boală. Am să tot repet treaba asta, cu riscul de a deveni plictisitoare pentru cei ce-și pierd vremea pe lângă mine. Depresia nu este răsfăț, nu este un moft, nu este o inadaptare la “realitate”, nu este lipsă de atenție sau de educație. Este un dezechilibru chimic care, nedepistat și netratat, poate duce la tragedii. Este o boală – așa a catalogat-o, pe bună dreptate, lumea științifică.

Recunosc, mă interesează subiectul pentru că am avut o adolescență deloc confortabilă și pentru că m-am confruntat cu multe situații care mi-au alterat comportamentul de adult. Mi-au alterat percepția, reacțiile și relațiile. Mi-au alterat parcursul și m-au făcut să ezit. Însă cel mai tare m-a afectat faptul că efectiv nu aveam cu cine să discut.

Cu părinții era exclus și nu pentru că nu ar fi fost deschiși la dialog, ci pentru că exact ei generau o parte dintre angoase. Deloc voit, desigur. Un om normal nu dorește să își traumatizeze copiii. Marele meu noroc a fost acela că natura a fost blândă cu mine, am fost scutită de cea mai urâtă parte a problemei și m-am repliat de fiecare dată.

Dar câți sunt la fel de norocoși ca mine?

Cifrele spun că nu foarte mulți. Suicidul este în top trei al cauzelor deceselor în rândul tinerilor. Mi-aș fi dorit să mă mire chestiunea asta, însă are sens. Avem tendința de a minimiza sau de a le ignora problemele. Este mai simplu să sperăm că se vor rezolva de la sine, că sunt doar “toane specifice vârstei”.

Nu doresc să întristez sau să sperii pe nimeni, mi-aș dori doar să putem fi un pic mai atenți noi, adulții. Suntem singurii în măsură să le dăm o mână de ajutor, fie că e vorba de copiii noștri sau de ai altora. În fond, facem parte cu toții din aceeași societate și ne dorim lângă noi indivizi cât mai sănătoși și mai funcționali.

Dacă aveți stomac să duceți până la capăt povestea unui părinte care a trecut printr-o experiență îngrozitoare, puneți-vă căștile și ascultați povestea de aici. Am oprit de câteva ori, recunosc, mi-a fost foarte greu să urmăresc tot și am fost tentată să renunț. Refuz să îmi imaginez așa ceva. Sunt părinte, nu pot. Doar că asta nu îi ajută. E musai să nu îi lăsăm singuri.

Puteți susține Teen Line, proiectul celor de la Asociația Zi de Bine, o inițiativă cu care nu am absolut nicio legătură, dar care m-a bucurat foarte mult. Va da o mână de ajutor tinerilor care nu au cu cine să își discute problemele. Mă rog, ei spun de “donat” ziua de naștere, da’ ziua mea e oricând vreau eu. Chiar și în ianuarie. 😎

PS: nu uitați să aruncați un ochi și să discutați cu ei și despre ceea ce se întâmplă în mediul online, este o sursă importantă de stres.

Photo by Samantha Garrote from Pexels.