Pe primul loc e marea mea. Aia pe malul căreia mi-am trăit aproape jumătate dintre ani, lângă care am citit o grămadă de cărți și cu care îmi place să mă întâlnesc, în special, noaptea. Atunci e mai caldă și mai mătăsoasă. Iar dacă mai e și lună plină… deja vis.
[Pauză publicitară, că mi-a sunat telefonul]
În mod normal, aici ar fi trebuit să fie o enumerare de diverse, la care-mi țopăie mie sufletul mai cu spor. O porție mare de albastru, păduri, munți, plaje cu ape turcoaz, dimineți însorite, grădini pline de flori, ochi inocenți de copii, baloane de săpun, miros de liliac și flori de camp. De toate pentru toți, cum ar veni. Și asta fără să pun la socoteală interminabilele playlist-uri cu muzică, fără de care viața-i pustiu, porția de artă sau poveștile preferate.
Dar mai presus de tot ce am enumerat stau discuțiile neplanificate cu oameni de care-mi era dor fără ca măcar să fi realizat asta. Hai că știi sigur despre ce vorbesc. E vorba despre prieteni cu care nu ai mai vorbit de mult nu pentru că nu ai fi vrut, ci pentru că nu ați găsit momentul. Când te-ai oprit din treabă era mult prea târziu să mai dai un telefon. Când îți scrisese mesaj, erai într-un call sau cu copilul la doctor. Și tot așa.
Mesajele scrise, oricât de interactive ori de meșteșugite ar fi ele, nu au același impact. Vocea adaugă, parcă, mai mult simțământ. Poate oi fi eu de modă veche, însă puține bucurii se compară cu apariția pe ecranul telefonului a numelui unui prieten cu care nu m-am mai auzit de mult.
Am împărțit ceva aventuri și ani cu câțiva oameni pe care i-am pus într-un sertar special, în care îmi place să adaug, încet și cu grijă, și alții. Mai greu, desigur, că relațiile nu sunt deloc ușoare, indiferent de vârstă. E greu să le construiești și e foarte greu să le menții, mai ales că ochii care nu se văd, se uită. Dacă mai punem la socoteală și faptul că-i pandemie și nu ne-am mai întâlnit cam de mult…
‘N fine. Mă bucur că am încă prieteni care mă sună și pe care abia aștept să îi țin iar în brațe, când s-o putea. Cei pe care i-am luat pe inventar, adică. 😉
Puteai sa-mi treci numele direct.😜
Am zis să nu fie așa, pe față, Eleno. :))))))
De ce? La’să afle lumea că te sun din România în Olanda.😀
🥰
Marea, pe ea am iubit-o și vara asta. O voi iubi de oriunde. Dar, Ana, oare de ce iarna doar o admir? Sau o visez.
Îmi place să vorbesc, chiar dacă în ultima vreme mă plictisesc repede și vorbind sau ascultând. Acum am sentimentul că nimic, dar nimic nu se compară cu realitatea. Atunci când e vorba de cei dragi, de ei, nu de alții.
Aici e atât de frumos afară azi încât nu știu cum de am revelația că vine vara sau primăvara mai întâi, dar vara vremurilor frumoase, a vacanțelor cu cele mai frumoase revederi.
Am avut noroc sa cresc aproape de mare, Sandra. Vara ajungeam acasă doar noaptea, să dorm și să fac duș. 😁
Ai avut, Ana! Eu am avut noroc să cresc măcar vara lângă ea.
An(oh), mie noaptea mi-e frică să intru în ea, deși toți ai mei mi-au cântat cu vorbele tale, toți mai puțin mama. Ea m-a înțeles.
Până în 90 stăteam în Tomis N, la o stație de piață/capăt de linie/intrarea în sat sau Mamaia.
Iarna merge și Dunărea, nu? 😛
Merge și Dunărea în lipsă de altceva. 😜 De fapt, e bună cam orice baltă.
Am stat și eu o vreme în Tomis Nord.