E o urare mișto, trebuie să recunosc, mă bucur de câte ori îmi apare în cale. Cu o condiție – succesul să fie cel pe care mi-l doresc eu. În definiția mea, adică, nu cel ce și-l imaginează X sau Y pentru mine, Indiferent cine sunt X sau Y.

Societatea se ghidează după tipare. Firesc.

Este mai simplu să te ghidezi după tipare (la cele sociale mă refer), atunci când e musai să “fit in”. Să te potrivești acolo, într-un crâmpei de lume, fie că e vorba de colegi de serviciu sau școală, ori de un cerc nou de prieteni. Să îți calibrezi apucăturile și reacțiile, astfel încât să te faci plăcut(ă) într-un mediu nou nu-i de colea, că nu toată lumea reușește. Ba dimpotrivă, dacă e să judecăm după multitudinea nemulțumirilor ce privesc relațiile interpersonale de prin firme. Dar adaptarea la un mediu nu aș numi-o succes, ci o formă de inteligență socială.

Succesul, indiferent de părerea celor din jur, chiar și de a majorității, eu îl văd ca pe ceva personal. E musai ca fiecare să aibă definiția și dorințele proprii, altfel țelul acela nu-ți aparține.

“Mă cunoaște tot orașul”

Asta îmi tot repeta, mândră, maică-mea – chestiune care pe mine m-a lăsat dintotdeauna rece. Nu la faptul că vorbea mama mă refer, ci la partea cu cunoscutul. N-am avut niciodată, de când mă știu, dorința de a fi vedetă de vreun fel. De niciun fel. Motiv pentru care nu m-am abătut deloc de la felul meu de a fi (bizar pentru unii).

Am alți pitici și alte dorințecare, deși nu sunt încadrate (în largă accepțiune) la reușite, pentru mine sunt esențiale. Și pe care nu am absolut nicio reținere să mi le urmez, indiferent ce vor crede alții. Pentru că, la final, vom fi numai eu cu mine, lumii nu-i va păsa absolut deloc dacă sunt mulțumită de mine ‘au ba.

Ce îmi doresc? Multe, nimic material. Și toate implică un cerc restrâns de oameni, treabă făcută cu simț de răspundere, o doză mare de nou, plus zâmbete din tot sufletul și cu toți dinții.

–

Photo by Edu Lauton on Unsplash.