În general, nu comentez subiecte nasoale ori știri, mi-am propus să stau de-o parte de lucruri de genul. Am să fac, totuși, o excepție de data asta și, deși nu am să comentez ce s-a întâmplat la Constanța, am să mă refer, cumva, la partea cu incendiul. Iar asta dintr-un motiv extrem de simplu – aveam cam douăzeci de ani când ne-am “distrat” cu unul în bloc. Întâmplător, în același oraș.

Era seară, zăceam în cada plină cu apă și mă relaxam după o zi agitată. Mă gândeam liniștită la ale mele. La un moment dat, simt miros de ars. A fost… nu știu cum să descriu senzația, parcă a început să îmi urle o alarmă în cap. Am strigat tare, în timp ce mă întindeam după prosop. Văr-miu, că locuiam împreună, a confirmat că e ceva în neregulă și nu e din casă.

Eram deja cu hainele pe mine, fără să mă fi șters măcar, cu spuma curgându-mi din păr peste ochi. Am deschis ușa de la baie. Pe holul lung, ce ducea către ieșire, începuse să se strecoare un nor negru și dens de fum. Începuseră să ne usture ochii și să respirăm greu. Era evident, în momentul acela, că fumul venea de pe holul blocului.

Am udat prosoape și le-am pus la nas și la gură, apoi am ieșit la geam, în speranța că vom afla despre ce este vorba. Și am aflat. Luase foc ceva la subsol, într-una dintre boxe, iar vecinii chemaseră deja pompierii. Pentru că încă nu se extinsese în scara blocului, era doar foarte plină de fum și se oprise curentul, am decis să ieșim.

Cum a fost?

Oribil. Panică. Au fost unele dintre cele mai lungi minute din viața mea, în care am mers pe bâjbâite, ținându-mă de pereți cu o mână. Cu cealaltă presam prosopul ud pe nas și gură, să mai filtreze din fum. Am plâns, tremuram din tot corpul când am ajuns afară.  Iar mirosul ăla îngrozitor m-a bântuit mult timp după aia.

Habar nu am ce îi mână pe părerologii de canapea să facă scenarii și cam cât de limitat poate să fie un om să o dea cu “A… păi stai, nene, ar fi trebuit să cutare lucru. Niște verze de oameni. Eu, în locul lor, aș fi făcut X și Y.”

Ar fi făcut un rahat cu moț. Asta pe scurt, ca să mă exprim elegant. Cum stau lucrurile în momentele alea pline de incertitudini, cu adrenalina și cortizolul galopând prin tot corpul, depășește capacitatea de imaginație a multora. La fel cum depășește capacitatea de înțelegere a celor care au senzația că multe dintre violuri* ar putea fi prevenite dacă persoana agresată ar fi un fel de Van Damme în vremurile lui de glorie, și-ar păstra sângele rece și ar proceda ca la carte. Pentru că, desigur, e bine-cunoscut faptul că toți aroganții vor alege implicit varianta optimă din cele trei – fight, flight, freeze, iar condițiile vor fi și ele favorabile unui happy-end.

Oh, well, am o veste proastă. Sunt șanse mari să nu ai timp și noroc pentru varianta aia optimă. Sunt șanse ca monoxidul de carbon și căldura să te pună la pământ, înainte să apuci să orice. Și sunt șanse mari să nu reacționezi deloc cum crezi în momentele de liniște.

D-aia e mai bine să-și vadă fiecare de ale lui și să nu își mai dea cu presupusul. Niște cursuri de prevenție ar fi mai bune, senzorii de fum ar ajuta și ei. Educați copiii, e musai să știe ce au de făcut și să nu se sperie. Sunt șanse să se întâmple nasoale când nu sunt părinții prin preajmă.

–

*Am să revin cu subiectul când am să fac rost de curaj. Pentru că aproape am pățit-o. Și nu, nu aș fi putut face nimic, pentru că nu a depins deloc de mine. Un individ care are un gabarit de două ori cât al meu este suficient să anihileze orice scenarii și orice vitejii.

–

Photo by Pexels.