Acum un an, pe vremea asta, pregăteam bagajele pentru vacanță. Abia așteptam să ne suim în avion și să decolăm, să scăpăm de frigul de februarie. Destinația – Malta. Țară mică, dar foarte mișto (revin zilele astea cu poze), cu prețuri decente, oameni simpatici și cu mâncare excelentă. Iar faptul că este foarte aproape de Sicilia se simte în vibe și gastronomie. În Valetta am mâncat cea mai bună pizza din viața mea, iar în Sliema cea mai mișto caracatiță. În fine, voi povesti mai pe îndelete experiența, pentru că merită, este un loc de pus neapărat pe listă.

Cu toată veselia pe care ți-o dau Mediterana cea turcoaz, cele douăzeci și ceva de grade ale unei luni de iarnă, noutatea destinației și plimbarea cu avionul, am avut o senzație neplăcută. Când am ajuns pe aeroportul din Valetta, ne așteptau termo-scannere și personal medical, care monitorizau călătorii. Încă nu ajunseserăm la stadiul de pandemie, începuse ceva agitație prin Italia, dar nimic fantastic.

Deși, la momentul respectiv, nimic nu prevestea ce urma să se întâmple, parcă eram într-un film. Tot citeam știrile, în vacanță fiind, și speram că sunt numai exagerări. Na, luna februarie nu este deloc una spectaculoasă, iar media moare după senzațional, șoc și groază. După fiecare eveniment mai răsărit parcă am senzația că am scăpat de pe planeta hienelor, bucuroasă că sunt încă întreagă la cap. Ăsta este și motivul pentru care nu deschid TV-ul decât pentru filme.

Din nefericire, alea au fost ultimele zile cât de cât relaxate

Aproape s-a încheiat un an de când nu am mai fost nicăieri în afara Olandei, nu am dormit pe la hoteluri sau pensiuni, nu am mai ajuns la manichiură, coafor sau la bazinul de înot. Un an de stat acasă și învârtit numai prin preajmă. Majoritatea timpului din precauție, de lockdown nu avem parte decât de ceva vreme.

Și nu mă plâng, pentru că situația noastră este oarecum una privilegiată. Locuim la casă, avem o curte unde mi-am petrecut vremea începând cu luna aprilie, până a venit iarna, avem spațiu amenajat special pentru birou, iar casa e mare. Nu ne împiedicăm unii de ceilalți deloc. E mișto. Iar relația cu ai mei este una minim excelentă.

Și atunci, de unde senzația bizară de care spuneam?

Am realizat acum câteva seri, când am coborât în living, iar inginerul se uita la un film – The Big Short (2015), cu Christian Bale, Steve Carell, Ryan Gosling – despre nebunia din 2008. Abia atunci m-a lovit.

Era vorba exact de incertitudinea pe care mi-a dat-o criza financiară pornită, la momentul respectiv, de la cealaltă putere mondială – SUA, nu China. Criză care a pus în genunchi zeci de milioane de oameni, care i-a lăsat pe drumuri și care a pornit din meschinăria unor coloși.

Mi-am dat seama cât de mici și de vulnerabili suntem și mă cam sperie treaba asta. Oricâte măsuri de precauție ne-am lua, oricât de echilibrați ne străduim să fim, evenimente de asemenea proporții depășesc cu mult capacitatea de anticipare. Singurul lucru pe care îl putem face este să sperăm că putem băga capul la cutie, să lăsăm tăvălugul să treacă. De la est la vest, sau invers. Iar noi să scăpăm încă o dată.

–

Photo by Suzy Hazelwood from Pexels.