Am prieteni, amici și cunoscuți de tot felul. Unii mai vorbăreți, alții mai potoliți; unii mai agitați și comunicativi, alții mai introvertiți. În general, pe cei mai mulți dintre ei îi duce capul binișor peste medie. Dar caracteristicile cele mai comune și mai importante în anturajul meu (din perspectiva subsemnatei, desigur) sunt cantitatea mare de bun simț și lipsa ranchiunii. Mă rog, cel puțin, așa am crezut până relativ de curând.

Nu știu dacă s-au schimbat lucrurile în ultima vreme ori nu am observat eu până acum, dar unii au început lejer să se scrântească. Explic imediat.

Adulți care se cunoșteau de foarte mulți ani, cu vieți așezate, copii de crescut, cu joburi și probleme cotidiene pe cap, au găsit de cuviință să se ciondănească. Foarte frumos, treaba lor, poate simțeau nevoia de un pic de adrenalină. Sau poate atâtea ședințe pe Zoom dau dileală la cap. Ori, cine știe, poate lipsa unei răsuflări calde în ceafă și un cot ferm în coaste, în creierii dimineților bucureștene dau dependență, le-or fi dus oamenii dorul prea tare.

Treaba lor, am zis. Să se certe. Eu am le am pe ale mele, abia apuc să respir. Ba, uneori (ca azi, de exemplu), nu reușesc să iau absolut nicio pauză mai lungă de 10 zece minute legate, de când mă trezesc și până mă bag înapoi în pat. Da-n fine, nu mă plâng, mi-e bine așa cum e.

Mhm, ți-ai găsit

Păi cum, nene, adică ei se supără, iar eu stau așa, ca o floare? Nu iau apărarea nimănui? Că doar așa am învățat de mici, e musai s-alegem o tabără, e musai să fie albă sau neagră, nici nu se pomenește altminteri.

Unul dintre personaje s-a supărat că încă-s amică cu celălalt. Păi, pardon, dar de ce nu aș fi? Că eu nu am nimic de-mpărțit cu niciunul. Nu-mi pasă nici dacă se lumea de păr, nici dacă se-njură. Câtă vreme nu fac nasoale pe tarlaua mea și nu încearcă să mă implice și pe mine, desigur. Trebuie să fii cel puțin scrântit(ă) la cap să crezi că aș vrea să mă implic in nervii și în certurile altora. Și trebuie să fii minim naiv(ă) să crezi că la primul strâmbat din nas ori, și mai rău, la primul semn de șantaj, nu am să-ți întorc spatele fără să dau explicații.

Suntem adulți, nu copii de grădiniță. Suntem capabili, zic eu, să pricepem că supărările sunt punctuale și individuale. Dacă mă placi, mă placi pe mine. Nu mă judeci în funcție de cum se comportă cumnata de la Mahmudia, nici mătușa vărului lu’ tata. E cam ca în orice relație. Nu te căsătorești nici cu mă-sa, nici cu ta-su, nici cu altcineva din neam.

Mă rog, astea-s așa… după mintea mea de acum. Că cine știe ce m-o lovi la un moment dat. Poate mă satur naibii de prea mult bine și mă apuc să frec lumea la cap cu prostii.

–

PS: Există cazuri în care mă amestec, dar sunt extrem de puține și e musai să se fi întâmplat ceva nasol. Am să iau întotdeauna apărarea unei persoane abuzate, de exemplu. Dar nu la situații de genul acesta mă refeream, ci la cele obișnuite.