Paradoxal (sau nu?), de când butonăm cu toții de acasă, ne vedem la față mult mai rar și mai puțin decât înainte. În cursul săptămânii zic, pentru că-n weekend încercăm să ne împiedicăm mai des unii de alții, mi-e teamă să nu uităm cum arată copilul și să-l luăm din greșeală pe al vecinilor. Nu-s mofturoasă, în general, dar nu cred că vorbește româna, iar eu cu olandeza ne iubim, da’ numa-n gând. Nu ne vorbim.
Și pentru că tot ne lovim sporadic de adolescentă prin casă, încercăm niște dialoguri ceva mai elaborate decât clasicul “Ce faci, copile?” – “Meh, nimic special.”. Așa că plusez:
– Ploood! Dacă nu îți aduni șosetele din living, vin și ți le îndes pe gât!
– Ăăă… acum?
– Acum, da.
– Auzi, dacă tot urci, poți să-mi aduci și o ciocolată din dulap, te rog?
– *&%$#$^&**(* ‘ștele mă-tii de copil, să vezi ce-ți fac!
– Din aia cu alune, mulțumesc!
Sau clasicul update de după școală:
– Cum fu’ la ore, copile?
– Eh.
– Ceva special azi?
– Neah.
– Nimic special sau n-ai chef de vorbă?
– Da.
Mă rog, ați prins ideea. Dialoguri clasice de părinte îngrijorat de activitățile odorului din dotare, versus răspunsuri elaborate și rezumate comprehensive de adolescent dornic de a interacționa cu fabricantul scumpul lui părinte. Presupun că știți la ce mă refer, așa că nu am să insist.
Acum două zile, însă…
Am avut o zi dementă. Din aia în care te așezi la calculator dimineața (sau la ce naibii muncește fiecare, că nu suntem toți d-ăștia cu scaunul lipit de dos), cu ochii cârpiți de somn, iar când zici gata, am terminat, îți dai seama că e atât de târziu, încât nu-ți mai rămâne altceva de făcut, decât să te speli din nou pe dinți și să te bagi la somn.
Singurele pauze în care am lipsit din birou au fost foarte scurte și de nevoie. V’o două la budă și încă trei în bucătărie, să fac refill la cofeina din vene. Că, na, nu merge treaba altfel. Și cum sprijineam eu zidul cu umărul, în așteptarea licorii magice, apare în cadru adolescenta. Nu aveam chef de discuții, am ignorat-o. Degeaba.
Se uită la mine din cap până-n picioare, strânge din buze și mă întreabă scurt:
– Auzi, tu ce ai mâncat azi?
Mă holbez tâmp la ea, mă scarpin în creștet, în ideea că poate are chef de miștouri… n-avea. Bănenebă, mă lua copilul la rost, în halul ăsta am ajuns? Nu mai pot bântui liniștită prin casă, după cafea, că trebuie să dau raportul dacă am apucat să mănânc ceva?
Uluitor, dar nu am scăpat, a trebuit să înșir tot ce mâncasem, inclusiv gustările.
– Cam puține calorii pe ziua de azi, pune mâna și mai mănâncă ceva.
Glume pe seama puținelor kile’ pe care le am s-au tot făcut de-a lungul anilor și m-am obișnuit. Dar să mă ia copilul la trei păzește e chiar o premieră. Oare ce-o mai urma, să mă verifice la teme sau să mă întrebe dacă m-am spălat pe dinți?
Nebuna și tu.
E modul ei de a-ți arăta iubirea. Din asta vine și grija față de tine. 🙃
Clar, Eleno! 😜 M-a amuzat stilul pe care l-a abordat, parcă ea ar fi fost adultul din casă.
Banuiesc ca “aratai intr-un anume fel”, si “te-a citit” adolescenta?!
Chiar asa, mancase-i ceva mai consistent, sau doar cofeina?
Eh, este bine sa mai aiba si ei grija de noi, nu doar noi de ei.
Eram obosită și un pic preocupată. Întotdeauna mănânc, nu am cum altfel. Mi se termină bateriile foarte repede, că nu am “rezerve”. 🤭
Fii-mea a fost mereu foarte sociabilă. Chiar și în adolescență. Chiar și cu mine. Venea în fiecare zi, ca o vijelie, ca să-mi povestească tot ce s-a întâmplat la școală sau la ieșirile cu prietenii. Și când eram eu prinsă în vreun șantier la care munca nu se termina niciodată, ea era cea care avea grijă de mine.
Mândra mea e adolescent tipic, Anouk. Ori vorbește de mă termină cu capul, ori nu iese din grota ei cu zilele. Oricum ar fi, tot simpatici sunt. 🙂
Zi bogdaproste că n-ai avut parte să mănânci … bătaie!
Amin!
Bătaie nu mănânc, sunt mofturoasă. 😛
Io nu zic nu, da` și când o fi să fie să fugi mâncând … pământul!
Pământul e la desert, nu? Că nu prea merge ca fel principal. 😛
Nepotul meu este un adolescent tipic. Ieri a făcut 17 primăveri, dragul de el. De câțiva ani, răspunsurile lui sunt da, nu, îhî, poate. Cine știe cum să îl prind într-o pasă bună, să vorbim ca pe vremuri când îl alintam babicul meu! Mi-e dor de el mic de nu mai pot! Acum e ditamai vlăjganul cu mustăcioară pana corbului, tras printr-un inel… 😁 Soră-sa (19+), în schimb, a fost tot timpul vorbăreață. Numai că în adolescența ei ne-am declarat război și am făcut pace de multe ori. Însă știe că poate să îmi spună orice și că se poate baza pe mine oricând. Și e Scorpioană ca mine! 💜
Hugs!
Să vă fie sănătoși, Blanche, la mulți ani mișto!
Adolescența e o perioadă cu toane, n-avem ce le face. Putem doar să fim acolo, pentru ei, de câte ori vor simți nevoia să apeleze la noi. În rest, au nevoie de spațiu, să se înfurie sau să se revolte de câte ori le tropăie hormonii. Le trece mai târziu. 🙂
🥰🤗