Am destul de puține chestii pe care nu-mi place să le împart, ciocolata este una dintre ele. Motiv pentru care, în momentul în care ajung în magazin, cumpăr mai multe, de mai multe feluri. Două special pentru mine, restul pentru ceilalți pasionați din casă.

Cu toate astea, nu știu cum se face, dar tot rămân fără. Oricâtă ciocolată aș cumpăra, orice alte snacks am avea prin dulap, se întâmplă cumva și inginerul atentează și la rezervele mele strategice antistres. Cică stă ciocolata acolo și este păcat de ea. Păi stă acolo pentru că nu mănânc una întreagă deodată, îmi place să trec prin bucătărie și să mai ciugulesc câte puțin din ea. Și-mi place să știu că am, că e acolo, gata oricând să mă consoleze după un call care s-a lungit prea mult sau după o zi ploioasă.

Dar nu, desigur că nu mă pot bucura în ritmul meu, mă simt ca la un concurs. Nu le consum imediat, pa! Îmi pot lua adio de la ele. Și nu e ca și cum ar lua un pic, de poftă, ci rade tot.

Mi-a fost foarte greu să pricep care e mecanismul

Însă asta a fost valabil doar până vineri după-amiază, când am pățit o chestie bizară.

A urcat adolescenta la noi în birou, mândră tare de ea, întrebându-ne dacă vrem să coborâm să gustăm supa. Improvizase ceva, cu ce găsise prin frigider. La cât de dilatate-i erau pupilele, era clar ceva care-i ieșise bine. S-a apucat de ceva vreme să gătească diverse, după rețete sau nu, și-i ies uimitor de bine. Deh, talentată ca mă-sa! 😀

Am mers și am gustat, evident. De-li-cioa-să! Chiar am rămas uimită, era atât de bună, încât mi s-a umplut gura de apă instantaneu. Am lăsat-o să mănânce, doar pentru ea gătise, eu neavând timp de nimic în ziua respectivă și am plecat. Cu mențiunea că, dacă rămâne ceva și are timp, să mai pregătească un bol și să ne cheme, îl împărțim amândoi.

Da, ne-a chemat

Am mers doar eu, inginerul fiind în ședință. Toate bune, nu-i bai, îi las și lui jumătate. Și m-apuc de treabă. Repede, desigur. O lingură, două, trei. Gizăs, nene, ce bună era!

Hai, încă o lingură și gata! Doar bucata asta de ciupercă, plus un pic de ou. Și tot așa, până am costatat că mai rămăsese numai un pic de zeamă, cu niscai resturi de tăiței. Jenant! Ce naiba să-i mai las bietului om acum? Hai că termin ce-a mai rămas, măcar să nu-l întărât de pomană. Doar v-am zis că-s empatică și miloasă, da?

Da, l-am înțeles acum cu ciocolata, dar tot nu pot să-l iert. 😛