Detest discuțiile despre “vreme”. Nu la meteo mă refer, desigur, ci la așa numitele small talks. Iar în afară de discuțiile forțate, despre nimic, îmi mai sunt antipatici oamenii care nu se opresc din vorbit și care se supără când le atragi atenția că este cazul să o scurteze. Cică ar fi nepoliticos să nu stai și să dai vesel din cap până când termină omul de turnat tot ce are pe suflet. S-avem pardon, dar nu eu sunt cea care abuzează de timpul și de nervii altora.

Nu am probleme cu liniștea

Ba chiar o iubesc. Pot sta relaxată lângă cineva, în încăpere sau în mașină, în liniște deplină. Iar una dintre cele mai plăcute senzații a fost acum câțiva ani, când am intrat în sala de așteptare, la medic, iar acolo am dat peste un cunoscut căruia i-am zis din start, după ce am salutat, desigur, că am o zi proastă și nu am chef de conversații. I-am văzut ușurarea pe față, iar zâmbetul larg a fost în perfectă concordanță cu “ce bine, că nici eu n-am chef de vorbă!”. Apoi ne-am văzut amândoi de treabă, fără să fi găsit ceva jenant în povestea asta.

Nu toți suntem prieteni cu trăncăneala. Eu sunt zgârcită la vorbe, chiar dacă am și eu momentele mele în care mă manifest, dar doar lângă oameni foarte apropiați. Nu am să fac niciodată capul în colțuri unei persoane pe care abia am cunoscut-o. Și mi se pare firesc nu numai ca ceilalți să îmi respecte spațiul și liniștea, dar și să înțeleagă că lipsa de respect nu constă în refuzarea unei conversații, ci în pretenția absurdă ca ceilalți să-ți stea la dispoziție când sau cât ai tu chef.

Cultură, educație și presupuneri eronate

Până acum ceva vreme, mă supăram când constatam că nu sunt ascultată. Ce țărănie, nene, eu dau din gură aici, iar omul ăsta de lângă mine dă din cap, dar se vede clar că este cu mintea în altă parte? Păi? Dar m-am lecuit, am reușit să trec peste vechi cutume adânc implantate prin educație, acum nu mă mai deranjează decât două chestiuni:

1. Când nu sunt lăsată să-mi spun punctul de vedere. Urăsc monologurile și frazele interminabile. Discuțiile, din punctul meu de vedere, trebuie să fie decente ca lungime (nu mă refer la discuții cu prietenii, la bere, la expunerea unor povestiri sau la dezbateri pe diverse subiecte), eficiente și vii. Dinamic neînsemnând să nu-l lași pe cel de lângă tine să vorbească și să îl întrerupi la fiecare zece secunde, ci mă refer la schimb de replici și de idei pe subiect.

2. Când interlocutorul nu are chef de mine, de subiect sau, pur și simplu, de conversație în momentul ăla, dar nu comunică de la început treaba asta. Pe lângă faptul că ne pierdem amândoi timpul aiurea, se creează și inevitabile frustrări. Una dintre cele mai jenante senzații este ca o persoană, indiferent cine este ea și de natura relației, să mimeze interesul.

Știința, din fericire, mi-a dat dreptate (nu în sensul că mi-aș fi dorit să am dreptate pe subiect, ci că nu eu sunt cea care are un comportament neadecvat). Presupunem eronat că ceilalți ar dori să converseze cu orice preț, ca atare lungim conversațiile mult mai mult decât ar dori interlocutorul. Doar 2% dintre interacțiuni se termină când doresc ambele părți implicate.

Repetăm, ca la școală: doar 2% dintre interacțiuni se termină când doresc ambele părți implicate.

Niște curioși de la MIT au studiat problema și au concluzionat că 69% dintre participanții la studiu și-ar fi dorit ca discuțiile să se fi terminat mai devreme. Au fost lungite inutil care va să zică. Moah, ce surpriză, chiar nu mă așteptam la una ca asta!

În plus, cică am fi chiar praf la a îi “citi” pe cei de lângă noi, presupunerile pe care le facem sunt de multe ori eronate. Oricât de bună ar fi părerea despre noi înșine și despre capacitățile noastre de observație, analiză, interpretare, adevărul este că suntem praf. Și chiar dacă avem la îndemână cea mai simplă și mai onestă variantă, aceea de a ne retrage din conversație sau de a o refuza din start, nu facem asta.

Notă: Există small talks necesare, dar acelea au o durată foarte limitată, de bun simț, și rămân exact după cum le spune numele – small. Nu nimic împotriva lor. Sunt o persoană bine adaptată la viața socială. Mă refer la întâlnirile în interes de serviciu, de exemplu, sau la cele cu oameni necunoscuți, unde ar fi bizar să se intre abrupt în subiect (nici măcar olandezii, care sunt foarte direcți nu fac asta, tot schimbă două politețuri înainte). La fel și la evenimente sau întâlniri în scop de networking (fie ele formale sau petreceri care maschează un astfel de scop), unde un astfel de intro este bine-venit. Ei bine, nu la ele fac referire în text.

Photo by cottonbro from Pexels.