Am deschis întâi un ochi, ușurel, să văd dacă e duminică. Așa părea. Se auzea ceva zarvă în curte, iar asta era imposibil în alte zile, la ora aia ar fi fost toată lumea deja la treabă. Plus că nu mă trezise nimeni, iar soarele era sus. Am extras bețele de sub pătură și m-am scurs din pat, deși încă eram ușor amețită de somn. Oare să mai stau puțin, să picotesc? Neah, mai bine lasă, promisese bunică-mea că face gogoși și nu voiam să ratez momentul. Calde, pudrate cu zahăr, sunt cele mai bune.

Am deschis geamul și mi s-a împrăștiat imediat un zâmbet leneș pe figură. M-am așezat pe pervaz și am închis ochii. Puteți să opriți timpul, vă rog? Ah, nu? Ce păcat! Soarele începutului de aprilie completează perfect aromele de zambile, lăcrămioare și flori de cireș. Și încă n-au înflorit iasomia și liliacul, să vezi atunci nebunie…

– Veronicoooooo! strigă vecina, peste gard, din toți plămânii pe care-i avea la ea, încercând să acopere cocoșul ăla nesuferit, care cânta isteric.

– Ăăău?

– Adă-mi și mie niște maia de la tine, că vreau să frământ niște pâine. A mea nu mai e bună.

– Trimete-l p-ăl’ mic în juma’ de ceas, să-ți dau și niște gogoși calde. Sau vrei acu’?

– Dă acu’ maiaua, să pun de pâine, și îl trimet oleacă mai încolo, cu niște dulceață de smochine.

Pfff… ce oameni, dom’le!

Smochine, gogoși? Ce lenevit, care visat, păi se poate cu ăștia, nene? Mi se umpluse deja gura de apă, iar mațele începuseră concertul, așa că m-am dus direct la bucătărie. Am dat cu niște apă pe ochi (spălat la lighean, cu apă rece, din fântână, asta era singura variantă), apoi am îndesat niște cârnați sleiți, din tigaie, într-un codru de pâine și am ieșit afară. Știam că urmează miștourile, dar nu-mi păsa. Orice zi era musai să înceapă cu un mix de carbohidrați și proteine, ca să pot funcționa optim. Altfel sunt lemne.

– Anuțo, zice bunică-meu când mă zărește, ia mai du și tu o găleată de apă proaspătă la rațele alea. O să fie cald azi.

– Las-o, tată, să mănânce, se aude de undeva vocea unchiului meu, vrei să leșine p-aci sau să fie mârâită toată ziua? Zice mă-sa dup-aia că nu-i hrănim copchila și d-aia-i așa slabă.

– Eeeei, da, ce să spun? Cu cine să semene? Și mă-sa tot cu pietroaie trebuia să umble în buzunare, să nu o sufle vântul de pe uliță.

Bunică-mea se străduia să pară serioasă. Și-a aranjat un pic cozile blonde, împletite, și-a legat mai bine șorțul și a plecat mustăcind. Am mijit ochii și am continuat să-mi văd liniștită de micul dejun. Nimeni și nimic nu-mi poate sta în cale când mi-e foame, nici măcar acum. Când merg la țară, am exact același obicei dimineața, îndes ceva proteine între niște felii de pâine și ignor pe oricine, preț de cincisprezece minute.

Desertul

Am pudrat câteva gogoși cu zahăr (știu, huooo, mâncare nesănătoasă și d-astea; lăsați, nu vă deranjați, nu-mi pasă), le-am pus într-o strachină de lut, le-am acoperit cu un prosop și am plecat în grădină. Locșorul ăla plin de zambile și lăcrămioare, de care ziceam că se odihnea sub fereastra mea, se găsea fix sub cireșul bătrân din curte. Ăsta, cireșul, era al doilea cel mai bun loc de citit (preferatul era jos, în vie, la gârlă, dar încă nu aveam destul verde în jur), mai ales că avea trei crengi care formau un “fotoliu” cât se poate de confortabil.

Am rupt în bucăți mici una dintre minunile dulci și pufoase, am lăsat-o pe o creangă mai jos, mită pentru furnici și albine, să mă lase în pace, iar eu m-am cocoțat la locul meu, să îmi iau porția de liniște, de povești și de dulce.

Sunt șanse destul de mari, cred, ca intimitatea grădinilor în care mi-am găsit refugiul în copilărie, la ambele perechi de bunici, să fie motivul pentru care, chiar și acum, îmi place să am casa și curtea plină de flori. E zona mea de confort. În fond, acolo nu țipa și nu se certa nimeni, nu existau nervi și nici cârcoteli. Toate răutățile lumii și neplăcerile cotidiene se disipau, pur și simplu. Iar cea mai mișto combinație de arome e cea de zambile, flori de cireș și gogoși calde. Am zis! 😎

–

Am câteva sute de poze cu flori, iar printre ele câteva zeci cu flori de cireș. Mi-e o lene de mă rupe să urc după HDD-ul cu poze, așa că am folosit una de pe net (Brett Sayles / Pexels).