Ieri am scris că mulți sunt rupți de realitate. S-au cocoțat în palatele de cleștar și refuză să vadă realitatea. Păi cum, to’arășe, dacă mie mi-e bine, nu înseamnă că tuturor le este așa? Cum nu? Io-s șef și zic că e musai. Hai, repede, executarea, toată lumea grămadă pe fericire!

Nici nu se răciseră bine pixelii pe care i-am înșirat ieri noapte, că a-nceput să-mi zbârnâie internetu’: șefii sunt praf, habar nu au pe ce lume trăiesc, visează cafele cu spumă fină, danteluțe, unicorni roz și curcubee, în timp ce angajații se dau cu capetele de pereți. Mă rog, știrea nu suna chiar așa, nici nu e foarte nouă, are deja v’o două săptămâni, dar e clară ideea.

“Șefii habar nu au că subalternii se simt mizerabil și doresc să plece din companii” – știre Bloomberg, 22.03.2021

No shit, Sherlock? A fost nevoie de un studiu făcut de cei de la Microsoft pe 30.000 de oameni din 31 de țări ca să realizeze faptul că aproape jumătate dintre angajați abia așteaptă să scape. Nu, nu discutăm de angajați ai Microsoft, ci despre angajați din diverse companii. 54% muncesc peste program, iar 39% spun că sunt epuizați.

Acum vine partea amuzantă: 61% dintre lideri consideră că totul e roz. Cum spuneam, oameni complet rupți de realitate. Ședințele durează mai mult, sunt mult mai numeroase, comunicarea pe diversele forme de chat și pe e-mail a crescut foarte mult, deci e logic că toată lumea trebuie să fie fericită, nu?

Discuțiile interminabile sunt viața noastră, ne-am născut și respirăm pentru ele, visăm prezentări cu ochii deschiși și expirăm rapoarte. Cu fiecare mișcare a furculiței, prin omleta făcută în grabă, între două call-uri urgente, aproape că simți click-ul mouse-ului. Ah, ai vărsat niște cimbru pe aragaz, fir-ar, ce bun ar fi fost un CTRL + Z acum, ce păcat că viața ta nu e o continua simulare pe calculator!

Să revenim un pic din bătut câmpii

Cum era de așteptat, cel mai greu le este celor care înfruntă situația asta singuri. Celor care nu au o relație, adică. Sincer, nici măcar nu doresc să-mi imaginez cum este să petreci un an, de unul singur, izolat între patru pereți. Tu cu ecranele. Fără îmbrățișări, fără coate în coaste noaptea, în somn. Eu, una, știu sigur că mi-ar fi tare greu. Alte categorii cu probleme: începătorii (nou-veniții în firmă, adică), cei foarte tineri și mamele.

Senzația generală de inadecvare despre care vorbesc cei care au participat la studiu este una firească, după mintea mea, pentru că au dispărut granițele. Se discută și se lucrează mult în afara orelor de serviciu și totul a devenit un amalgam nebunesc. Pisica se suie pe tastatură, în timpul prezentării, copilul ăl’ mic al colegei o trage pe maică-sa de mânecă și zbiară “mamaaaaa, fac cacaaaa”, șefii dau mesaje pe WhatsApp la 10 seara și tot așa.

E haos. Mult cântatul și visatul lucrat fără program fix este un mare fâs. Destul de previzibil, aș zice. Lucrurile trebuie să fie separate și foarte clare – acum muncim, acum e timpul pentru familie și viață personală. Avem nevoie să funcționăm organizat, cât de cât.

Ce nu pot pricepe defel este cum au ajuns oamenii ăia, de își spun lideri, în pozițiile respective. Cum este posibil să ai subalterni și să visezi la cai verzi pe pereți, în timp ce jumătate dintre cei pe care îi toci la cap abia așteaptă să-și scrie demisia? Acum, cu cifrele în față, mi se pare mult mai tristă situația decât atunci când eram doar eu cu aberațiile mele.