Am primit un mail, acu’ v’o lună, dacă nu mai bine, dacă pot să fac un layout pentru un cineva. Nu prea aveam nici timp, nici chef, dar hai să nu las oamenii cu curu-n baltă, zic să-i ajut. Părea simplu. Niște text pe o coală plus niște brizbrizuri, nimic special, dar să nu pară ceva văcut de secretara lor, în PowerPoint. Mboooon, zic hai, că nu e mare lucru, în maxim o oră îl termin.

– Auzi, da’ dacă îl facem așa și așa?

– Ăăă, ce?

– Să scoatem astea și să facem textul mai mare.

– Păi atunci o să ai doar niște text pe o pagină. N-ai zis că nu vrei așa?

– Păi nu vreau. Uite aici, ceva care mă inspiră.

– Gogule, ăla e un text colorat pe o pagină. Ești sigur-sigur că aia dorești?

– Da, da.

Trimit omului aiureala, primesc feedback: rămânem la prima variantă, că nu merge asta.

Păi ‘tu-i crocodilul mă-sii de viață astăzi și mâine, Gogule, te năpădiră ideile. Te pricepi și la design acum, te pocni inspirația și cheful să-mi toci mie nervii și timpul. Dacă ți se pare că e atât de simplu, de ce nu instalezi aplicațiile, să faci singurel, de ce mai chinui pe alții?

Apă de ploaie, tată, asta poa’ să facă oricine. Mai ales EU.

Mă-ntreb cum or proceda când s-or duce la medic. Sau cu mașina la service. Sau la frizer. De fapt, stai că știu, am mai văzut. O aveam pe fie-mea în clasele primare, în București, și eram la una dintre celebrele ședințe cu părinții (Jeez, bine că am scăpat naibii de ele, le detestam.). Și se trezește tatăl unui copil șă îi explice învățătoarei că nu e bine cum procedează, știe el mai bine ce și cum, că citise pe net. A fost întrebat omul ce pregătire are, că nu te apuci să-i zici, tam-nesam să-și vadă de ale lui, poate e psiholog și ți-ar prinde bine o informație nouă. Sau sociolog. Sau dascăl. Mă rog, ceva ce să aibă legătură cu copiii și educația, de preferință. Nț, nici pomeneală, omul se ocupa de șaibe și piulițe.

Nu că ar fi fost vreo problemă cu meseria individului, orice muncă e bună, dar nu reușeam să vedem legătura între ce bălmăjea omul acolo și metode de predare a gramaticii limbii române. Asta așa, ca să fim cu obrazul subțire și să nu îi atragem atenția că cine spune “vreoiam” nu ar trebui să aibă dreptul de a deschide gura pe subiect până nu recuperează lacunele.

Și-am mai văzut exemple, după aia, cu duiumul. Doar nu s-o fi terminat ridicolul acolo. Iar de ce e pe net ce să mai zicem? Avem filosofi, experți în politică și politici publice, epidemiologi, virusologi, astronomi, antrenori de fotbal, tenis și alte d-astea de alergat și făcut mușchiu’ mare. Ba, mai nou, am văzut că e plin și de experți în comunicare. Atât de experți, încât nu reușesc a se-nțelege nici măcar între ei.

Contra curentului, da’ numai o țâră

Am auzit pe mulți dintre cunoscuții mei spunând că ăștia ar trebui să tacă, să li se taie netul sau alte minuni de genul ăsta. Eu militez pentru dreptul lor de a a-și da cu părerea. Trebuie lăsați liberi, să aiureze, asta mi-e cea mai simplă metodă de a cerne grâul de neghină. Altfel o să ne facem iluzii în ceea ce îi privește, îi credem oameni normali la cap și ne pierdem vremea cu ei. Cum aș ști altfel care dintre cei din jurul meu este expert în orice? Că zău mi-e mai simplu să spun un “nu” foarte scurt, decât să-mi pierd vremea explicând cuiva de ce nu e-n regulă ceea ce-mi cere.

–

(Photo – Gratisography.)