Din când în când, mă mai pierd prin realitate. Nu c-aș dori să mă zbat printre știri și nasoale sau să mă iau la trântă cu deadline-uri, să scriu mail-uri ori să fac rapoarte, dar n-am de ales. Natura a stabilit că nu putem fi copii toată viața, tre’ musai s-o ardem responsabil, așa că mă străduiesc. Merge greu și mă mai apucă năbădăile, iar uneori pic într-o stare destul de nasoală, ca asta de care m-am împiedicat de câteva săptămâni încoace și din care nu știam cum să mai ies.

M-am săturat de bucata asta de realitate, de numărat vaccinuri, de știri cu spitale ticsite, de lockdown-ul ăsta care nu se mai termină și, în principiu, de absolut tot ce ține de pandemie. Mi-au pus capac, așa că am decis să evadez pentru o vreme.

Cumva, soluția a venit de la sine. Habar nu am cum de am uitat că unul dintre “pansamentele” care au funcționat absolut de fiecare dată, indiferent de cât de dificilă ar fi fost perioada sau situația în care m-am aflat, au fost poveștile. Da, am mai scris, avem nevoie de ele, dar uneori uit că ele sunt cele care mă ajută să îmi reglez și să-mi așez în ordine gândurile și răbdarea.

De data asta, noroc cu adolescenta

M-a bârâit la cap, săraca, timp de două săptămâni, să mă uit cu ea la un film de animație.

Stai, că am treabă. Nu acum, am ceva de terminat musai. Zece minute, să răspund la niște mail-uri și gata! Cele zece minute se transformau în minim o oră, două, că mai apăreau diverse situații de clarificat sau informații ce trebuiau puse în ordine etc. Până acu’ trei seri, când mi-am făcut timp pentru că-mi era, pur și simplu, jenă.

O tot amânasem și amânasem, îi vedeam dezamăgirea în priviri. Nu comenta nimic, înțelege perfect situația, când e de treabă, facem treabă, distracția e la urmă. Of, tăcerea aia… pleca liniștită, de fiecare dată. Poate mâine. Dar mâine se făcea poimâine și tot așa, dar nu s-a lăsat. Voia să vadă filmul ăla cu mine, neapărat.

Și l-am văzut. M-am topit, pur și simplu. Nu numai că animația este foarte mișto realizată (japonezii se pricep foarte bine la asta), desenele impecabile, dar povestea și personajele… Filmul e o bijuterie, îl recomand din tot sufletul. Spirited Away – Studio Ghibli. (Recomand, în general, cam tot ce e de la Studio Ghibli.)

Universul pe care îl prezintă studioul japonez în filmele sale este diferit de cele cu care suntem obișnuiți de Disney, Pixar, Dreamworks sau Cartoon Network. E inedit și foarte, foarte mișto. Deși am o imaginație zglobie, am văzut multe filme și am citit o poală de povești, au fost elemente din filmele lor care m-au entuziasmat foarte tare. Iar ăsta a fost semnalul, momentul în care am realizat că asta e soluția de ieșire din amorțeala data de realitatea sinistră. Întoarcerea la povești, măcar pentru o vreme. Sau, de ce nu (?), recurent, întru reîncărcarea bateriilor.

Pentru weekendul ăsta am planificat maraton de animații Studio Ghibli, iar în lunile ce urmează am în plan să recuperez o parte din ce nu am reușit să văd în materie de povești animate. Nu, nu mă refer la Tom și Jerry, p-alea le-am văzut, deja, de un miliard de ori. Mă refer la tot universul ăsta care nu ne-a fost familiar din varii motive.

Revin cu un top și cu o listă de recomandări. Cine știe, or mai fi și alții măcar la fel de defecți ca mine, poate ajută pe careva. Până atunci, dacă nu ați văzut încă, băgați neapărat Over the Garden Wall. Ilustrațiile sunt superbe, povestea foarte mișto.

Spor la evadări! 🙂

–

(Cover photo – desen făcut de adolescenta, după o scenă din Howl’s Moving Castle.)