Când ne-am mutat în Olanda, fugeam de biciclete precum dracul de tâmâie. Mă rog, nu fugeam la propriu, doar refuzam să mă sui pe vreuna. Trecuseră deja cam douăj’ de ani de la ultima mea interacțiune cu fiara cu două roți și, la pachet, cu un șanț; nici n-aveam de gând să reiau aventurile. Dar, cum e foarte bizar să locuiești în țara în care există mai multe biciclete decât cetățeni și să nu fii capabil a te bălăngăni cum se cuvine pe două roți, m-am sucit.

A contat foarte mult și pisolăgeala inginerului, desigur. Ba aș îndrăzni să spun că a atârnat mult mai greu decât orice altceva. Păi numai el să vină acasă cu barba julită și înjurând că drumul a cotit brusc și nu l-a anunțat? Numai el să se plimbe în locuri mișto? Mai în silă, mai de nevoie, am început să merg și eu cu el.

Azi un drum de câțiva kilometri până în satul vecin, la fermă, mâine un tratament de două ore cu apă de ploaie, poimâine o furtună mică și tot așa. Cătinel, cătinel, totul a devenit banal. Vântul ăla nenorocit, care m-a făcut una cu asfaltul, la prima rafală mai acătării, a devenit ceva un pic deranjant, iar ploaia, dacă nu e potop, nu mă mai încurcă cu nimic. Din zece kilometri pedalați dintr-o suflare s-au făcut cincizeci, iar din 14-18 km/h am ajuns la 35. Acum câțiva ani, o viteză de 35 km/h mi s-ar fi părut ceva innaceptabil.

Pofta vine pedalând

Hai mai mult, mai repede, mai des. Hai și sâmbătă, și duminică. Hai și în cursul săptămânii. Da, dă dependență. Am reușit să vedem niște locuri fermecătoare, iar avantajele față de mers cu mașina + pe jos sunt nenumărate. De la adrenalină, condiție fizică și calorii topite, până la vitamina D și nelipsita replică “honey, oprește-te un pic aici, am văzut ceva mișto și vreau să fac o poză”. Or să îi iasă bube până la urmă, probabil, dar nu am ce-i face, nu sunt eu de vină că pun ăștia chestii foarte mișto la vedere.

Iar după ce am văzut pe pistă, anul trecut, într-una dintre turele noastre obișnuite, pe blonda cu cele mai mișto gambe din univers, am zis că e cazul să bag mai mulți kilometri și eu. Minime șanse să obțin vreodată ce căra doamna după ea, părea sportiv în toată regula, nu una care înmoaie scaunul cu dosul opt ore pe zi, dar orișicât. E bine să ai un țel. 100 de kilometri mi-am propus să pot parcurge până la finalul anului în curs, într-o singură zi. Acum sunt undeva pe la 60, fără să am probleme ori dureri în ziua următoare. 😊

–

Niscai poze de prin preumblările noastre cu bicicletele. Sper să am timp să procesez în cincinalul ăsta și filmările, n-am apucat nici acum.

–