Eram prin liceu când am auzit de tragedia ce a lovit-o pe M. O știam doar din vedere și din poveștile care tot circulau prin oraș. Nu că le-aș fi urmărit, dar așa este în orașele de provincie, mai ales când ai cadre didactice în familie și vin cu rezumatul noutăților cotidiene gata făcut, doar să-l verse pe masă, la o cafea, duminica.

M. era frumoasă, cochetă și mereu foarte elegantă. Desprinsă parcă din reclamele ce zăceau în paginile revistelor glossy. Ușor cam îngâmfată după gusturile mele, nu se amesteca niciodată cu noi, însă probabil că asta a venit la pachet cu averea consistentă pe care o avea tatăl ei. Când ai la dispoziție la dispoziție mașină cu șofer și locuiești în ditamai vila, este normal să strâmbi din nas când îi vezi pe amărâții ce se extrăgeau buluc dimineața din cutiile comuniste și se înghesuiau în autobuzele ruginite. Sau nu e normal? ‘N fine.

Toate bune și frumoase, bârfele-n floare, până-ntr-o zi când s-a-ntâmplat nenorocirea, iar tatăi ei a murit într-un accident de mașină. A urmat o perioadă îngrozitoare pentru familia ei, decesul tatălui a scos la iveală originile nu tocmai legale ale averii pe care o dețineau, plus toate datoriile pe care au fost nevoiți să le returneze. În mai puțin de jumătate de an, au ajuns la un nivel atât de sinistru de disperare, încât doamna N., soția defunctului, s-a scrântit tare de tot la cap și a ajuns la spitalul de dilii, la Palazu, iar M. a ajuns o umbră a ceea ce fusese.

E lesne de anticipat pentru oricine, probabil, că toate pilele, toate relațiile și beneficiile sociale s-au evaporat odată cu dispariția „omului de afaceri”. Au dispărut rapid cadourile, invitațiile la petreceri cochete, rochiile și bijuteriile scumpe, precum și interviurile date presei și televiziunii locale. Practic, a fost nevoită să trăiască, pentru o vreme, o viață “mediocră”, așa cum îi plăcea să spună nazal, cu accent franțuzesc, din vârful buzelor, când se mai nimerea printre noi.

Îmbecilii orașului jubilau, în timp ce domnița se ofilea puțin câte puțin. Scurtă paranteză – consider și acum că trebuie să fii extrem de mizerabil să te bucuri de răul unui om care nu ți-a făcut nimic niciodată. Am încheiat nota.

Să fi-nvățat M. ceva din toată tragedia, să se fi apucat de muncă, majoră fiind deja, să fi-nțeles cumva că viața nu ne este nimic mai mult decât un amărât de castel de cărți și că suntem la mâna hazardului? Așa ar fi fost firesc, poate, dar nu i-a ieșit nici asta. Unii consideră că merită totul numai pentru că există și respiră, iar domnița părea a fi expertă în “dă-mi, că mi se cuvine”. Așadar, și-a luat soț, s-o ajute să-și împlinească visul. Se pare c-a ajutat-o mai mult de-o grămadă, a ajuns dependentă de pastile și de alcool într-un final.

Uitasem de ea

Uitasem și de toată povestea până recent când, în urma unei discuții cu fie-mea, mi-am dat seama că decizia pe care am luat-o la vârsta aia și pe care am reușit să o transmit mai departe a fost una dintre cele mai bune vreodată. Mi-am spus atunci că niciodată, dar absolut niciodată, nu voi sta la mâna nimănui, voi face tot ce-mi stă în putință să-mi câștig singură veniturile și să nu depind de relațiile cu cei din jur.

Și zău că nu-i simplu deloc să-i explici unui copil, astfel încât să-și și însușească ideea, în epoca like-ului, a filtrelor și a zâmbetelor “vândute” pe inimioare, în social media, că-i mult mai ok să pună osul la muncă dacă dorește atenție și validare. Că minunile astea două, atenția și validarea, de care avem cu toții atâta nevoie, sunt foarte volatile dacă nu au o bază solidă.

M-a anunțat, așadar, ce fel de artist își dorește să fie – unul care să fie cunoscut exclusiv pentru munca pe care o face, nu dorește să-și țină publicul în priză cu picanterii din viața personală. Și mi-a dat drept exemplu pe o tânără desenatoare care a reușit să strângă o comunitate consistentă de fani, fără artificii mercantile.

Pot să spun că s-a umflat pipota-n mine de era să-mi iasă și pe urechi, da? Că merit și eu un pic, vorba ceea. 😛 Se tot chinuie de ceva vreme să-și găsească stilul și calea și mă bucur tare mult că a ales-o pe cea care nu o face dependentă nici de noi, nici de alții.

E greu rău cu munca, e drept, dar e obișnuită de mică, încă din clasa a doua, de când am refuzat să o înscriu la after-school-ul la care activa învățătoarea ei, doar ca să nu fie favorizată în clasă (precum colegii care au ales calea ușoară) și să fiu sigură că notele pe care le ia nu sunt condiționate de cât de mult decartează mami și tati. Frustrant să vadă cât de ușor le era colegilor să ia numai zece? Desigur. Doar că i-a prins tare bine. După ce ne-am mutat, și-a ales singură să urmeze școala în olandeză, chiar dacă i-ar fi fost mai ușor să învețe la cea internațională, iar mai apoi să muncească până să fie remarcată și să-și vadă lucrările expuse.

Știu sigur, sigur că nu va depinde de nimeni, că va fi pe picioarele ei și va reuși să facă ce și-a propus, chiar dacă ni s-o-ntâmpla ceva și nu-i vom putea fi alături.