De fiecare dată când ajung prin România și ne întindem la un pahar de vorbă, în special cu familiile, se inscă inevitabilele întrebări. De ce ați plecat? (Încă uluitoare pentru mine această întrebare, trebuie musai să recunosc. Suntem plecați de șapte fucking ani, am povestit despre diferențele sociale și culturale de mi s-a acrit, tot nu știu cum de încă mi se servește minunăția asta.) Când vă întoarceți? (Nu am în plan una ca asta, am tot repetat.) Da’ de ce nu vă întoarceți în țară, să puneți osul la treabă? (De kiki. Și pentru că i-am găsit pe niște fraieri aici, în vestul Europei, care ne toarnă lapte și miere prin robinetul de la bucătărie, fără să ne pună osul la treabă. Mișto, nu?) Să mai continui? Aș spune că nu mai e cazul.

Pentru mine, acasă e locul în care te simți bine; nu are nicio legătură cu neamul, neamurile sau tradițiile. Acasă nu înseamnă nici patru pereți, nici o bucată de pământ. Acasă e locul în care te simți relaxat(ă) din prima secundă în care ai pus piciorul acolo și de care ți-e dor aproape imediat ce ai plecat. E locul ăla mișto, care îți pune un zâmbet larg pe figură, și e societatea în care simți firescul până în ultima fibră. Acea adunătură de indivizi cu care împarți aceeași mentalitate. Acasă este o stare de spirit. 🙂

Am fost plecați șase săptămâni. Greu. Nu am umblat niciodată atât de mult.

Ne-am bucurat să fim cu familiile și cu prietenii pe care nu-i mai văzuserăm de doi ani, din motive de pandemie, dar mi-a fost dor ca naiba să mă întorc aici. Am numărat zilele și, deși ar fi fost bine să mai fi rămas o săptămână, să mai bifăm treburi pe listă, n-am mai putut. Am plecat știind că am să supăr pe câțiva, dar ce naibii să fac? Să mă clonez sau să mă rup în bucăți? Mă mai întorc, dar am nevoie de acasă al meu, să îmi încarc bateriile.

România te toacă mărunt, îți ia nervii și ți-i întinde până pocnesc, apoi îți aruncă în fața mașinii, în mijlocul autostrăzii, un câine fără stăpân. Frânezi ca disperatul, dar nu ai ce face, nici nu poți opri imediat, să vezi ce și cum. Te dai tu jos mai încolo, cu inima îndoită, cu lacrimile-n gât, și-ți vezi mașina ușor belită. Nu-i bai cu tabla, că suni la asigurare și le spui că le trimiți filmarea de pe camera de bord, dar te macină indignarea. Cum, mă? Cât de hain să fii să arunci animalele pe stradă? Și cât de mizerabil și inuman să nu le sterilizezi pe cele pe care le ai?

Mă văd nevoită să recunosc, m-a amărât fiecare drum mai lung pe care l-am făcut prin țară. M-au epuizat certurile cu idioții care nu respectă distanța și-ți suflă în ceafă, la coadă, și m-au deprimat munții de gunoaie omniprezenți. Am văzut scutece folosite, PET-uri și moloz pe traseul Cheia – Vălenii de Munte. Moloz, nene. Și zău dacă pricep cum funcționează povestea asta. Sui sacul cu resturi de la renovare în portbagaj, dai o tură la munte și zici “ia uite ce pârâu mișto e în curba asta, hai să opresc să arunc”? Sau “uite o cascadă faină, hai să golesc scrumiera”?

M-au amărât foarte tare și poveștile de pe litoral ale fiică-mii. De la hamsii cu usturoi mâncate în tren, până la indivizi cretini, de patruj’ de ani, care se dau la adolescente, în Vamă, fără niciun pic de jenă, chiar și după ce au fost informați că sunt încă minore. Că, na, știi cum e. Dacă s-a dus copila acolo, sigur caută ea ceva tăvăleală-n nisip cu unul care-i de-o seamă cu tac-su. Păi nu? Fmm de viață. Hai cu educația aia sexuală în școli, băieți, că e nevoie de ea ca de aer.

În loc de final

Nu mi-am dorit să scriu numai despre nasoale, ăsta a fost și motivul pentru care am luat o pauză lungă (mult mai lungă decât mi-aș fi dorit). E drept că nu s-au întâmplat numai d-astea, însă problema a constat în frecvența cu care se derulau. Am avut ziua și porția de nervi.

Dar acum, gata. Încă nu am terminat de despachetat chiar tot, nici să fac curățenie ori să descâlcesc jungla din curte, dar nu mă grăbește nimeni. Le-oi face pe rând, în limita timpului disponibil. Important este că am ajuns ACASĂ.