În copilărie, dar nu numai, pen’ că problema m-a chinuit până relativ recent, nu reușeam să chiulesc fără să mă simt ca naiba apoi. Era mereu un pitic ce-mi țăcănea în țeavă și îmi șoptea, încetișor, că e de porc ce am făcut, că “trebuie” ăla a fost ocolit; ceea ce nu se face, desigur.

Așa a fost modelul de educație, iar comportamentul și chinul au fost pe măsură. O vedeam pe maică-mea cum robotea de dimineață până seara târziu, cum renunța la mici plăceri pentru a se ocupa de treburi casnice, chiar și atunci când nu era musai nevoie sau, doamne ferește, să mai delege din ele. Iar mama a fost doar un exemplu, aproape toți adulții din jurul meu, înclusiv tata, își sacrificau mai toate posibilele momente de relaxare pe altarul lui “trebuie”.

Nu, nu e musai să freci covoarele în fiecare lună, că nu trebuie să le ai. Ori, cel puțin, nu e nevoie de ele în toată casa. (Am avut doar în camera copilului, până când a crescut.) Aspirat parchetul, dat un mop, gata! Nu este nevoie nici de zeci de metri de dantele la geamuri, nici de lenjerii călcate. (Știu, huo, halal gospodină! Stați liniștiți, mi se rupe. Cine suferă după ele, să și le calce, eu abia am timp să citesc o carte. Plus că urăsc să calc.)

Pentru o vreme, după ce m-am mutat de la ai mei de-acasă, m-am comportat la fel ca ei. Făceam, cu sârg, cam tot ce “trebuia” și, după cum era firesc, frustrările se tot acumulau. Dacă era să plec câteva în concediu, eheeee… șmotru în toată regula, lăsam totul bec acasă. Iar de bagaje mă ocupam exclusiv eu, pentru că eu ȘTIAM.

Au trecut anii și-am început să-mi bag picioarele. Deleg responsabilități cu mare lejeritate, toată lumea face curat cot la cot cu mine și fiecare își pregătește bagajul, nu mă mai consider responsabilă pentru nimic din ce le-ar putea lipsi ulterior celor două ființe cu care-mi împart existența, nervii și miștourile zi de zi. Ai uitat să-ți iei costumul de baie cu tine? Nasol, ce să zic, ține și tu minte pentru data viitoare, eventual.

Astăzi a fost apogeul și sunt foarte mândră de mine. Am pregătit niscai bagaje, pentru o scurtă escapadă, și am făcut doar minimul necesar. Am învățat atât de bine cum stă treaba cu chiulul, încât am dus toată povestea la rang de artă. M-am strecurat printre treburi, dar fără să rămână chestiuni majore nerezolvate, astfel încât am apucat să-mi pun și niște ojă proaspătă pe unghii.

Am decis că mail-urile din inbox pot să mai aștepte, nu se dărâmă lumea fără mine în câteva zile, notificările sunt oprite, iar hainele pe care le-am adunat după ce au fost spălate pot aștepta cuminți pe canapea, până când m-oi întoarce și oi găsi ceva chef pentru ele. Dacă l-oi găsi și nu o sta pitit câteva zile bune după aceea. 😊

–

PS: A nu se înțelege că sunt iresponsabilă. Zilele libere sunt anunțate acolo unde trebuie, de mai bine de-o lună, iar ordine și curat fac by default, mai ales că sunt alergică la praf. Și, da, detest să mă întorc de undeva și să găsesc haos în casă.