Bine, am mai multe, dar astăzi mă voi referi la una anume. Situația este următoarea. Ai terminat serviciul, ai avut o zi obositoare, ești stresat(ă) sau îngrijorat(ă) de o situație inconfortabilă care persistă și care te frustrează. Te așezi cu năduf pe canapea și exprimi ce te roade dar îți dai seama la foarte scurt timp că vorbiți de lucruri diferite. Sau, mă rog, dacă nu te prinzi rapid, să poți readuce lucrurile pe făgașul dorit, sunt șanse destul de mari ca situația să degenereze în ceartă.
Scurtă paranteză – marturisesc că sunt un om non-conflictual și că fac mereu posibilul să evit certurile; nu numai că mă epuizează și le consider neconstructive, dar mi se întâmplă să nu fiu mereu pe fază și să plec și eu pe arătură. Ei, în momentele alea, nu e deloc plăcut. Sunt un om visceral și când mă enervez e cam nasol, sunt conștientă de lucrul ăsta. Lucrăm cu ce avem. 😊
Pentru că în 99% dintre cazuri nu doresc decât să-mi exprim o frustrare, să “mă descarc”, faptul că discuția ia o turnură neașteptată mă descumpănește. Nu aștept soluții, nu vreau sfaturi, nu am cerut așa ceva. Vreau doar să spun cu voce tare ce am în cap și să-mi văd mai departe de ale mele. Eventual un pic mai relaxată.
Și, totuși, de cele mai multe ori, prima reacție a interlocutorului e să ofere un sfat sau să caute o soluție
De ce? Dacă nu avem aceeași meserie și nu lucrăm în aceeași companie, șansele să cunoști situația suficient de bine încât să și nimerești soluția potrivită sunt oricum minime spre nule.
Și nu e vorba că nu aș cere păreri și sfaturi sau că nu aș ține cont de (unele dintre) ele, atunci când îmi sunt oferite, însă în situația prezentată este vorba doar despre a exprima o frustrare. Cu toții avem nevoie de asta. Bine, mai sunt și cei care pretind că nu, dar să nu ne pierdem vremea cu viteji(i).
Nu știm sau nu vrem să ascultăm? Și oare ce ne face să avem senzația că suntem în măsură să rezolvăm o situație pe care nici măcar nu o cunoaștem? Da, desigur că înțeleg bunăvoința și dorința de a ajuta omul de lângă tine, sunt caracteristici pe care le exersez și eu din plin. Dar, de cele mai multe ori, îl ajuți dacă-i asculți oful și îi oferi un umăr pe care să “plângă”. Zic și eu, nu dau cu parul.
Din cauza asta, eu nu mă descarc decât în fața celor care știu să mă asculte și să mă liniștească fără să zică ceva.
Nici eu nu prea discut cu mulți tocmai din cauza asta. 🙂
Nu “imi aduc munca acasă”. Bine, exista dați când îi povestesc jumătății câte ceva de la munca, dar destul de rar.
In schimb o ascult, pentru ca știu ca îi este greu, singura acasă, nici cu sănătatea nu este tocmai ok, așa ca “umărul meu este un bun suport”.
Am persoane in familie (extinsă) care întotdeauna au adus problemele de la munca, acasă, povestind părinților, zi de zi orice chestie de la munca. Le încarcă sufletul cu problemele lor, dar nu au încercat niciodată sa facă ceva pentru a-și schimba munca, angajatorul, sau de ce nu, profesia.
Emil, nu mă refer la situații extreme, când se impune schimbarea jobului, ci la cotidian. Bine, la tine oricum e altă situație, dar să vezi ce “mișto” e să lucrezi de acasă timp de un an. 🙂
La noi în familie nu prea e niciunul sănătos la cap.
Așadar, discuțiile astea decurg așa: începe unul și-și spune oful. De obicei oful este legat de o discuție în contradictoriu cu un șef, un coleg, o decizie luata de companie, d-astea legate de muncă. Bun, deci unul își spune oful.
– bă, uite așa ș-așa..
– și el/ea ce a zis?
– a zis așa ș-așa
– și tu ce ai zis?
– am zis așa ș-așa
– și el/ea ce-a zis?
– a zis așa ș-așa
– …
– …
Măi, și jucăm leapșa asta până începem să ne aducem aminte de mame și să le pomenim, și să râdem ca pruoștii.
:))))))))) Mișto așa. Oameni nebuni. Da’ e de bine, măcar vă trec dracii.