Discutam cu un amic zilele trecute și, dintr-una-ntr-alta, am ajuns la călătorii cu avionul și alte nostalgii din era pre-covid. Ce vremuri, nene! Mai niște coate-n coaste la coadă, la pașapoarte, mai un miros de ceapă și salam în avion, eheee… Mi-e dor până și de amalgamul de parfumuri de duty free turnat de călători, din plin, pe haine și p-alături. Iar Toblerone, deși găsesc în magazin, aici, nu cumpăr nici de-a naibii. Aștept s-ajung într-un aeroport.

Da’ să lăsăm Tobleronele, că mi-am adus aminte de-un personaj celebru, de domnu’ Ghiolba Nelu. Vă zic imediat cum ne-am desfășurat la ultima plimbare a mea, spre România.

Aeroportul din Eindhoven, anul de grație 2019

Am ajuns tare greu în ziua aia, noroc că-s maniacă cu organizarea și plec întotdeauna din timp. Prefer s-aștept, decât să alerg. În ziua aia, însă, am prins un accident pe autostradă. Se răsturnase un tir și blocase toate cele cinci benzi de pe sens, așa că a trebuit să ocolim pe drumuri lăturalnice, prin sate. Am ajuns, totuși, la o oră rezonabilă pentru îmbarcare. Săream doar cele două cafele, dar nu era bai, aeroportul din Eindhoven e unul mic și nu foarte pe gustul meu oricum.

Ajung în zonă la security și încep să mă dezechipez cu artă, din mers. Scot metalele și le arunc direct în tavă, golesc buzunarele și desfac ceasul. O domnișoară se holbează la mine cu un amestec de șoc și invidie. Pariu că n-are copii, ar fi știut deja ritualul. Cu o mână pui haina copilului, cu cealaltă cauți cheile, în timp ce sprijini telefonul cu urechea, pe umăr. Cunoașteți, este?

Mă trezește din chicoteală un nene care verifică bagajele: “Are you travelling alone?”. Mă uit nedumerită la el. Îmi face semn spre punga cu cosmetice. A… da, Gogule, ale mele-s toate. Mie nu-mi place să las treburile pe ultima sută de metri, așa că am început procesul de îmbălsămare din timp. Problem la matale? Pare că nu. Clipește des și mă lasă să trec.

Ajung la poarta de îmbarcare

Ultimul self-scan al biletelor, doar două porți de trecere. Cetățeanul din fața mea se înfige rapid la cea din stânga și se tot chinuie să scaneze, dar nu-i mergea neam. O fi fost codul meu de bare mai fățos, c-a mers din prima. Trec și-mi văd liniștită de drum. Reușește și el, m-ajunge din urmă și-nfige valiza în fața mea. Zâmbesc și-i fac semn să treacă. Sunt o lady și azi, ce paștele mă-sii.

Se uită cu dispreț întâi la mine, apoi la un grup măricel de cetățeni foarte veseli ce pleacă spre Londra împreună cu prietenul lor gay. Da, ăla cu parpalac, bocanci și pantaloni scurți din piele, decupați la “obrăjori”. A făcut senzație la security. Se duceau la petrecerea de logodnă. 🙂

Drumul de la poartă la avion, în Eindhoven, se efectuează pe jos. Așa că Nelu al nostru, s-a postat pe culoarul format din garduri metalice fix pe mijloc și își bălăngănea bagajul astfel încât să nu se poată trece pe lângă el. Bietul idiot! De parcă ne-am fi suit, la nimereală, în rata de Milcoiu, nu în avion.

Urcăm, în sfârșit

Și mă rog să nu nimeresc nici lângă ghiolban, nici lângă individul care mesteca gumă, de juma’ de oră, pe lângă mine, cu gura deschisă. Mi-era teamă că murim naibii amândoi pân-ajungem la București. Eu înecată în balele lui, iar el deshidratat.

Dar n-am avut noroc și-am nimerit fix lângă domnu’ Nelu. Care, după ce mi-a mai aruncat o porție de silă și oftat, s-a apucat să bată un număr impresionant de cruci la decolare. Ne ridicăm deasupra plafonului de nori și mă trezesc cu individul călare peste umărul meu:

– Vaaai, ce frumooos!

– Foarte frumos, îi răspund, cu un zâmbet angelic. Parcă am fi deja în rai.

S-a albit la față instantaneu și i-a pierit cheful de frumos. Da’ habar nu am de ce. Chiar era mișto de tot afară. 😇