Eram în bucătărie, cu cartea și cu caietele sub nas, mă tot foiam pe acolo și mă făceam că mai scriu câte ceva. Căldura plăcută care se strecura ușurel, pe sub cele trei straturi de haine, începea să mă toropească. Căscam alene, la fiecare câteva minute, și încercam să-mi țin ochii deschiși. Cine naiba mai avea chef la ora aia de făcut teme?
Nu era deloc târziu, dar, fiind deja luna noiembrie, la 7 seara era deja beznă afară. Bine, de fapt, beznă era și în case, așa a considerat regimul comunist că trebuie ținuți cetățenii; să nu se strice, pesemne: la rece, în beznă. Bine că nu au aflat și de procesul de oxidare, să ne fi pus și câte-o pungă pe față.
‘N fine, să revenim. Eram cu ai mei, înghesuiți toți în bucătărie. Eu îmi făceam temele la lumina timidă a unui felinar (sau, mă rog, simulam), taică-miu încerca să meșterească ceva, iar mama pregătea ceva de mâncare. Mirosurile care se împrăștiaseră în încăpere mă făceau să salivez abundent. Costiță fiartă în zeamă de varză, cu usturoi, foi de dafin și boabe de piper. O nebunie! Habar nu am de unde făcuseră rost, dar prăpăditele alea de oase chiar aveau ceva carne pe ele.
N-am mai putut să mă concentrez deloc
Ce subiect, ce predicat, ce analize pe text? Gata, se terminase.
M-am strecurat la capătul celălalt al mesei și am încercat să-mi iau gândul. Mai aveam de rezistat minim o oră până era gata masa. Nu existau hote și ale aroganțe de genul, așa că tot aburul și toate mirosurile rămâneau captive în încăpere, haine, păr și în plămânii noștri. Bine, pe vremea aia trebuia să fi fost nebun să fi dorit a aerisi, caloriferele erau foarte vag mai calde decât privirea pe care i-o aruncă Melania Trump lu’ bărbat-su.
Pentru că oricum nu aveam ce altceva să fac până să apuc să-mi înfig dinții în minunea aromată și zemoasă, am întins ușurel mâna pe lângă canapea și am extras cartea care era pitită acolo. Aveam câte una de rezervă în fiecare loc în care eram nevoită să petrec mai mult de treizeci de minute, pentru că mi se pare oribil să te plictisești. Am acoperit-o cu manualul și am început să citesc. Măcar a trecut timpul mai ușor, e adevărat, că m-a prins acțiunea și am uitat de foame, dar, de atunci, pentru mine, Jack London miroase a costiță afumată.
Am constatat mai apoi că nu a fost o excepție, am mai tot făcut asocieri care de care mai bizare. Jules Verne îmi miroase a frigănele, Cireșarii a zambile, flori de cireș și gogoși calde, iar crema de zahăr ars îmi sună a Janis Joplin. Ușor sărită de pe fix, zici? Poate. Dar cui îi pasă? 😛
La mine, cărțile sunt o altă lume. O lume în care nu duc nimic de aici. O lume în care trăiesc cât sunt pagini de citit.
Mirosurile se leagă mai degrabă de muzică. Fără să aibă fiecare artist mirosul desemnat. Mai degrabă fiecare stil de muzică are mâncarea asociată.
Păi nu contează care, cum și ce, toți facem asocieri bizare. 🙂 Dar da, cărțile sunt un refugiu. Unul mișto.
Frumos scris! 😊👍
Nu, nu esti sarita de loc. Si eu am melodii/formatii pe care de fiecare data cand le ascult, imi vin in cap amintiri:
ABBA – visinata de casa, aveam 18 ani, eram la majoratul unui prieten, ascultam ABBA lungiti pe covor si beam visinata de casa, o minunatie;
“Wonderful life”/Black – Schweppes si arahide, eram in ’89 cu jumatatea mea in Bulgaria, stateam la o terasa, beam Schweppes, mancam alune proaspat prajite si ascultam melodia asta (eram in rai pentru ca in Ro nu gaseam nici in vise asa ceva);
“Life is life”/Opus – 1985 Discoteca “Ring” din Costinesti – viata nene (eram cu o svaboaica din Timisoara, cu care trebuia sa ma casatoresc, dar n-a fost sa fie).
“Cocosatul” de Paul Feval citit de 3 sau patru ori, dar prima oara, noaptea, sub patura, la lumina unei lanterne micute, “Luminita”.
Si cate, si mai cate…
Pe de alta parte, mi-ai amintit de surorile mele, care faceau lectiile exct cum ai descris, in bucatarie (cea mai calduroasa incapere di apartamant), la lumina lampii cu gaz, iar mama la aragaz se chinuia sa gateasca ceva (presiunea gazului era…aproape de zero). Era un banc pe vremea aia: “Ce-i mai mica si mai mica, decat puta la furnica?” “Flacara de la aragaz!”.
Tot cu lanterna pe sub pătură citeam și eu, de multe ori, altfel mă certau ai mei că de ce nu dorm. Cele mai tocite cărți, în copilărie, au fost cele ale lui Dumas. Mă visam muschetar. Apoi am mai crescut și voiam să ajung astronaut, d-aia am studiat matematici și m-am făcut graphic designer. 😂
Eu aveam mai multe carti dosite in diverse locuri in camera, pentru ca cel putin una, pusa strategic sub perna, mi se confisca la ora de culcare, si eventual inca una la controlul de rutina dupa vreo juma’ de ora. De lanterna nu aveam nevoie, pentru ca felinarul din strada era exact sub geamul meu, cu lumina chioara, dar suficienta pentru ochii mei de copil. Nu cred ca am asociat cartile cu mirosuri, mai degraba cu zgomote, pentru ca – oricat de captivanta ar fi fost actiunea,- trebuia sa stau cu urechile ciulite sa aud pasii mamei pe hol si s-o zbughesc in pat. Am si acum “urechi de mâtã”, aud sunete pe care nu multi le aud (verificat audiometric 🙂 ). Dar asta nu e intotdeauna un avantaj.
Apropo de sunete, cumpărase inginerul un aparat ce ar fi trebuit să gonească mâțele care veneau să își facă nevoile la noi în curte. (Vecinii au curțile pavate, noi avem și un pic de gazon.) Ți-ai găsit. Țiuitul ăla ne omora de nervi pe mine și pe fie-mea, inginerul nu le aude, iar pisicile nu păreau nici ele foarte deranjate. 🙂