Mi s-a bușit computerul. Cumva, mă așteptam, era fabricat prin 1900 toamna. Îi schimbasem deja proteza cu una nouă, îi cumpărasem baston, îi mai dădeam niște vitamine din cand în când și tot speram că trecem pandemia împreună. Nț, n-a vrut. S-a-ntins pe-o parte și și-a dat obștescul sfârșit. Măcar a avut bunul simț să nu crape în prezența mea, să fi rămas naibii marcată din cauza șocului.

L-am rugat pe inginer să-i umble-n mațe și să-i scoată SSD-ul, eu încă sufeream intens. Nu reușisem să îmi epuizez toate înjurăturile pe care le aveam pe țeavă. Acum, mă? ACUM? Nu putea să mai aștepte câteva luni, s-a speriat d-un virus care nici măcar nu era pentru el? Pfff…

Din fericire, SSD-ul mergea; totul ok, toate fișierele la locurile lor. Ușor jenate așa, aproape în văzul tuturor, da’ le-am învelit în carcasă și am rezolvat. De frică, am mai făcut un back-up, deși mai aveam încă unul. Am boala backup-urilor, salvez pe două HDD-uri diferite, nu-mi pasă că ocup spațiu și că tot trebuie să mai cumpărăm câte unul din când în când.

De unde provine obsesia

Acu’ aproape zece ani (Jeez, cum trece timpul!), eram la birou. Nu mai știu care a fost motivul pentru care o adusesem pe fie-mea cu mine, după ce o luasem de la școală. Cert e că ghindocul de atunci, ușor mai ‘năltuț decât ghiozdanul, mișuna printre picioarele noastre. O rog să șadă cumințică.

– Of, copile, stai pe scaun, te rog mult. Ai să te împiedici de cabluri și ai să dai ceva pe jos, apoi ne supărăm.

– Da, mami, imediat.

Măi, și face a mea o piruetă în drum spre scaun. Cam care ar fi fost șansele să nu răstoarne ceva? Exact, aproape nule.

Odată cu HDD-ul împrăștiat, am murit și eu un pic. Arhiva cu toate lucrările executate pentru clienți, în anul anterior, era răpusă pe podea. Baletul ăsta e periculos, jur, mai ales dacă te miști ca un elefant într-un magazin de porțelanuri. Zic fuck, acu’ tre’ să le cumpăr oamenilor jucărie nouă. Nu o duceam pe roze cu banii în perioada aia, dar na. Strici, plătești.

Mă duc la șefi, le povestesc toată tărășenia, îi asigur că iau unul identic și stau eu să copiez backup-ul, nu e problemă. Îi văd că se albesc la față. Care backup? Cum care backup, întreb, doar nu țineați arhiva într-un singur loc, nu? Ei nu…

Agonie și extaz

Câteva luni m-am chinuit cu nenorocirea aia de HDD, să-l fac să pornească. Nu voia și pace. Gâfâia un pic, ofta și se băga din nou la somn. Doi oameni – eu și cu colegul de birou – ne-am stors creierii și nervii, am citit tot ce era pe subiect ș-am discutat pe forumuri cu alții. Greu, greu de tot, l-am păcălit. (Treaba asta, apropo, nu ar fi mers în veci pe Windows. Dacă e să regret ceva când vine vorba de computere, este MAC OS-ul.) Luam fișierele bucată cu bucată și le mutam pe noua jucărie. Fiecare bifă era o victorie, parcă adunam smaraldele din mină, fărâmă cu fărâmă. Dar măcar mergea, iar viața mea se reîntorsese la normal.

Când e să fie astrele plecate în vacanță…

… Vine doamna care face curățenie. Regula de bază, nu se atinge de biroul meu. Nimeni, deloc, sub nicio formă, niciodată. Eu șterg, eu adun, eu dezinfectez dacă e.

– Aveți mare grijă la cabluri, îi zic, am ceva treburi importante p-aci, să nu răsturnați ceva.

– Desigur, răspunde în timp ce scoate un ștecher din priză, să bage aspiratorul, durează doar cinci minute și plec.

Ghiciți ce anume a scos din priză, aveți dreptul la o singură încercare. Dap, fix așa am zis și eu. “Du-te, băăă, așa ceva nu se poateeeee!” Am mai murit un pic în momentul ăla. Iar după ce am murit, am injurat copios și am mai murit încă o dată.

Au rămas câteva fișiere nerecuperate, eu fără niște bani în buzunar, dar cu foarte multe fire albe de păr, niște nervi tociți și o obsesie pentru backup la backup. Da, am ajuns omul care are o pungă cu pungi, rezervă la punga cu pungi din sertar. Să fie, că cine știe când am nevoie.

Photo by Patrick Lindenberg on Unsplash.