Am citit acum ceva vreme o nuvelă a lui Luigi Pirandello, scrisă prin 1926. Uno, nessuno e centomila – Unul, niciunul și o sută de mii. Povestea asta, care a stat la dospit vreo cincisprezece ani, este despre cum personajul, pe numele lui Vitangelo Moscarda, realizează că fiecare om din jurul său are propria versiune a lui Moscarda, niciuna nesemănând cu cealaltă decât în chestiunile de bază. Iar toți îl percep complet diferit față de cum se cunoaște el.

Nuvela este scurtă, intensă, situată undeva la limita dintre filosofie și nebunie. Nu am să scriu mai mult despre ea, cine e curios nu are decât să o citească. O recomand, însă, doar celor care digeră genul. Știu că filosofia nu este pe gustul tuturor.

M-a bușit râsul când am citit-o, însă nu pentru c-ar avea ceva comic în ea (ba, dimpotrivă; pe alocuri, mi-a dat fiori), ci pentru că mi-a adus aminte de o dorință a mea din copilărie.

Voiam să fiu un fel de muscă mică

Dar nu orice fel de muscă, desigur, ci una cu puteri speciale, ca în benzile desenate, cu super-eroi. Îmi doream să fiu mică, mică de tot, să pot zbura ca să mă strecor și să aud ce au alții de spus despre mine. Nu îmi doream să știu secretele altora, că nu aveam ce face cu ele, nici când vor aduce napolitane la Alimentara sau unde a pitit maică-mea ciocolata primită cadou de la unchi-miu. Cu alea mă descurcam și singură. Minus secretele altora, alea nu mă interesau deloc.

Aveam nevoie de feedback, desi nu știam cum se numește, nici cât de important ne este tuturor. Ăsta a fost unul dintre capitolele care m-au durut binișor și în copilărie și ulterior. Sau mai ales ulterior. Nu putem funcționa aleatoriu, este esențial să știm ce facem bine și ce nu, dacă suntem plăcuți într-un colectiv sau e cazul să ne retragem.

Lipsa asumării și comunicării unei opinii oneste, transmise corect, fie că este pozitivă sau negativă, e boală est-uropeană. O dăm cotită, coafăm adevărul, îl sucim, îl scrântim, numai să “fim diplomați”. Așa am fost educați de mici și tot perpetuăm prostia asta. Confundăm cu bunul simț, desi nu are absolut nici o treabă. E lașitate în stare pură, mai ales că foarte mulți dintre noi nu au strângeri de dinți când vine vorba de exprimare în absența împricinatului. Campioni la bârfă, adică.

Revenind la carte

Fiecare persoană cu care interacționez mă percepe diferit și este normal așa. Fiică-mea mă vede ca pe ființa care o cicălește aproape zilnic, dar la care știe că poate veni oricând să se plângă. Sau să fie ajutată la temele de la mate și chimie. Inginerul mă vede ca pe nebuna aia care face prăjituri, țopăie prin casă și îl pune să strângă hainele murdare de pe jos. Taică-miu ca pe omul pe care îl poate suna oricând, la orice oră, pentru absolut orice; știe că lui i se va răspunde indiferent ce și cum. Și aș putea continua, însă e inutil, ați prins ideea.

Indiferent de amănunte, conjuncturi și așteptări, părerile celor din anturajul meu ar trebui să se suprapună în punctele esențiale. Ca să aflu dacă așa stau lucrurile am aflat întrebând, de cele mai multe ori, direct.

Ne vine mai la îndemână să tăcem decât să vorbim. Sau să deschidem gura doar când e ceva negativ de transmis. Iar asta e anapoda.

Gata, vă las, revin cu articolul despre feedback într-una din zilele următoare. E mai mult de scris pe subiect, iar timpul mi-a fost prea scurt azi. Și azi. 😊

Photo by Robert Thiemann on Unsplash.