Scriam ieri că am să revin cu câteva vorbe suplimentare. Iată-le mai jos.

Una dintre “scenetele” din copilărie, clasică, de altfel, pentru foarte mulți dintre noi: mama la școală, să îmi verifice ultimele note și prostii. Nu că nu ar fi aflat și așa, pe bucățele; doar cadrele didactice, mai ales în orașele de provincie, se cunosc între ele și dau raportul. Mdeci: mama în ușa cancelariei, diriga, catalogul și eu bâțâindu-mă de pe un picior pe celălalt. Nu îmi doream decât să scap mai repede de acolo, așa că număram crăpăturile din pardoseala veche.

– Doamnă, glăsuiește diriga, în general nu stă rău. Dar zău că e păcat, ar putea mult, mult mai mult. O duce capul, dar face multe greșeli. Uitați aici, la chimie a luat șapte. Îi strică media.

– Da, doamnă, brânză bună în burduf de câine. Nu știu ce să mă mai fac cu ea.

Mă rog, au mai continuat lamentările o vreme, dar nu le mai auzeam. Îmi repetam în cap discursul pe care urma să îl aud tot drumul până acasă, plus încă minim două zile după. Îl știam vorbă cu vorbă. Doar critici, vorbe de duh și “o să ajungi la coada măturii sau la țară, să muncești la câmp”, nu era absolut nimic constructiv.

Nu critica în sine era problema neapărat, ci faptul că adulții din viața mea, cei care erau nevoiți a mă modela înainte de a-mi da drumul de capul meu, în societate, se limitau la atât. Nu tu o evaluare, nu o discuție pe marginea problemei, nu soluții, nimic. Doar celebra “brânză bună în burduf de câine”, care mi-a fost vag mai plăcută decât unghia căzută de la degetul arătător.

Iar “bonus” la critica neconstructivă era faptul că aproape numai pe aia o primeam. Rar de tot își făcea milă vreun adult din anturaj să spună ceva de bine, dar atunci îmi trebuia o căruță de noroc. Era musai să-l nimeresc în toane bune (ceea ce pe vremea împușcatului era aproape imposibil), să aibă timp și chef să mă bage în seamă și să fie aliniate astrele perfect. Așa am fost educați, să intuim binele. Se subînțelege, nu? Că doar nu ne-om pierde vremea cu dulcegării.

Ei bine, nu

Feedback-ul este esențial în dezvoltare și în procesul de învățare. Nu ai cum să corectezi, nu ai cum să îmbunătățești ori să fixezi un comportament, dacă nu ți se răspunde. Plutești în derivă, fără să știi dacă e bine sau nu, ce ai greșit (dacă e cazul) și cum poți corecta.

Iar la lipsa feedback-ului se mai adaugă o problemă, de obicei vin ambele la pachet: frica de erori, evitarea cu orice preț a greșelilor. În special copiii au nevoie să greșească, astfel încât să poată compara și înțelege mai ușor, să se poată maturiza, să experimenteze. Iar după erori, au nevoie să înțeleagă ce au făcut și cum ar fi fost mai bine să procedeze. Altfel nu vor fi capabili, la maturitate, să pună pe masă toate variantele, inclusiv pe cele riscante și să facă o analiză corectă.

Ăsta este unul dintre motivele pentru care unii dintre adulți aleg în cea mai mare parte a situațiilor varianta “care trebuie”, cea care li se pare mai sigură. Deși, dintr-o evaluare corectă riscuri – beneficii, ar putea rezulta că au în față o oportunitate.

Dacă scopul e să nu greșești, atunci nu ai nici un scop

Desigur că educația nu se termină în momentul în care te-ai văzut cu diploma-n mână. Și, pentru că nu ești un om limitat, vei dori să acoperi acele sincope din procesul timpuriu de dezvoltare și să îmbunătățești ce se poate. Vei învăța să evaluezi mai bine situații, să analizezi variante, să accepți riscuri atunci când potențialele beneficii sunt consistente, să oferi și să soliciți feedback.

Motivația și scopul nu pot veni decât în urma unui proces de înțelegere și evaluare, iar evaluarea o face atât “împricinatul”, cât și cei din jur. Pentru că atunci când suntem adulți, consecințele greșelilor pe care le comitem au alt impact decât în copilărie, este mai simplu să apelăm la opiniile și ajutorul celor care știu deja.

Eu cer des păreri. Nu când vine vorba de culoarea rochiei sau dacă să folosesc lac de unghii roșu ori vișiniu, ci pentru chestiuni importante. Sunt prea pisăloagă acasă, trebuie să calibrez ceva? E mulțumit clientul sau am de îmbunătățit ceva în relația cu el? Am folosit un ton prea bitchy când am răspuns cuiva, am scris incoerent sau prea alambicat un text etc.?

E adevărat că nu cer părerea oricui. Mă feresc, în special, de cei care ezită să fie onești, ăia care aleg variante călâi și o scaldă ca să scape. Și mă mai feresc de cei care care sunt chitiți doar pe cârcoteală. E pierdere de vreme cu ambele categorii. Prefer oricând o părere onestă, asumată, chiar dacă mi-e inconfortabilă, cu două condiții: să fie expusă calm, civilizat și să vină la pachet cu justificare și, de preferință, cu alternative sau soluții.

Feedback-ul profesional am să-l tratez separat, altă dată, e mai mult de scris. 😊

Photo by Justin Hamilton from Pexels.