Era o zi banală, ca majoritatea zilelor de vacanță. Și nu exista în dimineața aia nici cel mai mic indiciu c-avea să fie una pe care urma să o țin minte cât mă va ocoli Alzheimerul.

Îmi târâiam agale picioarele prin praful uliței, moleșită de căldura infernală. Lunile de vară nu sunt deloc prietenoase cu satele dobrogene; peisajul e arid, iar aerul fierbinte și prăfos se simte dens, din nări până-n plămâni.

Cum verii mei urmau să vină abia peste câteva zile, numai o bălăceală în gârla ce traversează satul bunicilor ar fi reușit să mă scoată un pic din starea de amorțeală. Însă de acolo veneam. Era forfotă mare pe malul apei, femeile din sat spălau lâna, iar eu n-aveam deloc chef de socializare. Mă rog, asta dacă “auzi, copilă, tu a cui ești?”, plus toată tirada de întrebări ce urmează identificării aparținătorilor se poate numi, cumva, socializare.

Dar dacă…? Ah, nu, doar am promis bunicii că nu mai ies din sat. Nici dacă plec pe blat și nu se prinde? Nu, n-am cum, ajung iar seara târziu și-o să mă certe că n-am fost după gâște. Și, totuși, căldura și lipsa de aventură probabil or să mă omoare lent, în chinuri. Ce or să facă ei fără o nepoată așa năzdrăvană ca mine, n-or să se plictisească îngrozitor săracii? Într-un final, după un meci de ping-pong între îngerașul de pe umărul drept și drăcușorul de pe cel stâng (sau era invers?), decid ca, măcar de data asta, să fiu cuminte. Mă rog, nu chiar 100% cuminte, dar orișicât.

Mândră nevoie mare c-am rezistat ispitei, decid să plec numai un pic, până la lac, cu bicicleta bunicului. O hardughie care cântărea o grămadă (bicicleta, nu bunicul), era mult prea mare și pe care abia reușeam să-mi mențin echilibrul. Oricât de mult îmi dorisem ani la rând o bicicletă a mea, nu am primit, fricile și obsesiile maică-mii ridicându-se întotdeauna mai presus de orice rațiune.

Pândesc să nu mă vadă cineva, traversez curtea cu grijă și o iau pe un drum lăturalnic. Mi-era teamă să nu mă pârască vecinii, din moment ce gloriosul plan era să mă întorc înaintea bunicilor. (M-am amuzat teribil acum, când m-am uitat pe Google Maps, am văzut distanțele și am realizat cât de nefezabil era de fapt planul meu. Dar, na, hai să fim serioși, cine a mai văzut femeie care să poată aprecia corect timpul sau distanțele?)

După câteva încercări eșuate și vreo două vânătăi noi, reușesc în sfârșit; o mână de oase a îmblânzit monstrul. Scârț o pedală, scârț a doua și tot așa preț de câteva sute de metri. Ce să mai, mă simțeam plină de vitejie și de adrenalină, ca o adevărată Ecaterina Teodoroiu în miezul luptei. Însă elanul meu a fost spulberat scurt de o piatră pe care nu am văzut-o și din cauza căreia am aterizat de-a valma, cu tot cu bicicletă, în șanțul de pe marginea drumului.

Ah, durerea aia! Durerea aia e cumplită. Să simți pietrișul cum îți sfredelește carnea mărunt și sângele șiroind călduț, pe piele. Iar secundele par mai lungi decât un discurs de deschidere a anului școlar la români. Mi-era frică și să respir. Oi fi murit oare? Nu, era excus, ce naiba, doar le promisesem copiilor de la bloc că ne reluăm joaca de-a Cireșarii când ne întoarcem de la bunici. Șirul ideilor îmi este întrerupt brusc de o mână care mă apucă și mă ridică. Mă chinui, fără succes, să identific personajul.

– Ți-ai rupt ceva?

– Tricoul și…

Se uită la mine cu un amestec de silă și nerăbdare; mă repliez rapid:

– Oase nu cred, dar mă dor rău toate…

– Șanțuri moi, pentru orășeni, n-avem. Ia asta și cară-te acasă, mormăie omul în timp ce îmi scoate bicicleta dintre buruieni și o sprijină de un copac.

Nu numai că m-am cărat, dar de atunci nici nu m-am mai suit deloc pe vreo bicicletă. Mă uitam cu jind la copii, însă teama că mi-aș întinde iar pielea pe caldarâm și că mă vor chinui semnele de bună purtare luni bune, era mai puternică decât orice.

Timpul mi-a șters aproape complet din minte povestea asta, însă viața e interesantă și te târâie pe unde nu te-aștepți. Sau, vorba ceea, de ce ți-e frică, nu scapi. La mai bine de douăzeci de ani de la mai sus înșirata pățanie, am dat Dunărea și Carpații românești pe mori de vânt si lalele; consortul, care-n relatările mele poate fi identificat drept “inginerul”, odorul din dotare, aka “adolescenta” și cu mine ne-am mutat în Olanda.

M-am suit din nou pe bicicletă? Da, deși jurasem că n-am să o mai fac vreodată. Dar nu am avut de ales (nimic convenabil). Să stai acasă în timp ce ai tăi se aventurează în locuri mișto nu e deloc o variantă mulțumitoare. Nici mersul pe jos nu e o opțiune, nu când ai de parcurs 20-30 de kilometri. Așa că m-am mai întins pe jos cât sunt de lungă, de câteva ori, și la olandezi. În urma cercetărilor amănunțite a rezultat că e cam la fel de nasol și la ăștia, nici ei nu au asfalt moale și pufos, pentru orășeni delicați. Dar acum măcar știu să tratez eficient o rană.

Când miza e suficient de importantă, frica se transformă într-o scuză din ce în ce mai slabă, ce poate fi ținută sub control. Pedalezi, cazi, te ridici, te scuturi de praf, plângi dacă doare (da, doare tare), repeți. E un pic mai bine de fiecare dată, că ai mai învățat câte ceva.

Adultul de azi are două biciclete, una de om mare și una pentru copilul căruia i-a lipsit atât de mult. 🙂