Ninsese binișor înainte de Crăciunul ăla, totul în jur era alb și arăta ca-n basme. Mă rog, la douăj’ de ani, aproape orice e ca-n basme, dar să nu deviez de la subiect.
Eu și cu văr-miu, proaspăt studenți, ne-am suit în Dacia pe care o primise cadou de la taică-su, să mergem la țară, la bunici. Nimic fenomenal sau de speriat, aveam de parcurs cam 50 de km, iar drumul ăla îl făcuserăm, oricum, de un million de ori până atunci. În ziua aia trebuia să mergem să îi luăm pe “babaci” (plus porția cuvenită de șorici), terminaseră de tăiat și de pregătit porcul.
Sporovăiam veseli despre diverse (în special bârfă despre gagici) și ne făceam planuri pentru vara care urma să vină. Cluburi, discoteci, plaje, drumeții, mă rog… ați prins ideea, chestiuni serioase de studenți silitori. Ne preocupau profund viitorul și carierele noastre, ăsta era și motivul pentru care nu ne simțeam niciodată suficient de relaxați și tot disecam problemele în încercarea disperată de a găsi soluțiile optime.
Am trecut de un sat, am trecut și de al doilea, urmau un câmp, apoi satul bunicilor. Mergeam încet și cu grijă. În și între satele dobrogene, mai ales la vremea aia, nu numai că nu se ostenea nimeni cu deszăpezirea, dar vântul ăla turbat, de iarnă, e ceva special. Cine locuiește aproape de mare sau a fost iarna prin zonă știe ce spun. Te pătrunde nemernicul până în măduva oaselor, rafală cu rafală, până ai senzația că te spargi în mii de fărmâme. Ei bine, în ziua aia era ceva special, sufla turbatul de abia puteai sta în picioare.
Ne-a răpus și pe noi
Imediat ce am ieșit din sat, imediat ce am depășit ultima casă, ne-a lovit o rafală puternică de vânt. Am simțit cum alunecă mașina și nu a mai apucat, săracul de el, să mai facă nimic. Lipsa de experiență, combinată cu o căruță de ghinion, ne-au înfipt direct în celelate două mașini deja derapate și înfipte în șanțul de pe marginea drumului.
Sunetul de tablă trosnită, combinată cu mirosul de praf, frica, anticiparea și adrenalina galopând nebună prin tot organismul formează un cocktail care-mi întoarce și acum stomacul pe dos.
Era evident ce urma, era evident că ne vom propti în ceilalți ghinioniști. Practic, mașina a alunecat exact pe “pârtia” deja formată de anvelopele lor. Am mai apucat doar să închid ochii, apoi am simțit impactul.
Centura de siguranță a ieșit de la locul ei și m-am trezit cu genunchii înfipți brutal în bordul mașinii, apoi m-am izbit cu cotul și cu capul de ceva. Nu îmi aduc aminte de ce anume, pentru că mi s-a rupt filmul.
M-am trezit întinsă pe câmp, cu fața în sus. Ningea liniștit peste mine, iar văr-miu striga cuvinte pe care nu le-nțelegeam. Oh!, uite și niște fețe străine. Cine naiba mai sunt și ăștia, oare? Ia uite la ăla, ce agitat e și ce nas roșu are. Haha! De la frig e sigur. Oare de ce se agită așa? Mi-e frig. Ba nu, stai un pic! Nu e totul frig, simt cum mi se scurge ceva cald pe mână. Iată, e cald și pe tâmplă. Dar de ce e lipicios, oare?
Cum am ajuns în casa unor oameni din sat nu am idee, știu doar că beam ceva cald și că îmi era cumva bine. Of, dar mă dureau atât de rău toate.
Nu-mi amintesc dacă am plâns, nu-mi amintesc absolut nicio față din ziua aia. Nu-mi amintesc nici măcar cum am ajuns înapoi, acasă. Am reținut numai zgomotul ăla, care mi-a sunat în cap vreme îndelungată, plus combinația de alb-roșu, pe care nu prea o agreez nici acum.
Deși știu că se putea mult, mult mai rău, urmările nu mi-au fost deloc drăguțe. Am rămas cu o rotulă care o ia la deal, de la locul dumisale, de câte ori i se năzare și cu o frică viscerală de mers cu mașina, pe locul din față. Vreme îndelungată, orice întâmplare din trafic, fie și doar un pic ieșită din standard, îmi suia stomacul în gât și orice smucitură a mașinii îmi aducea în nări mirosul de sânge.
Mi-au trecut. Nu și rotula, aia e razna chiar și acum. O tratez cu repaos, dacă exagerez, varii unguente și anti-inflamatoare când doare, plus o porție de indiferență. Mi s-a propus și tratamentul cu zeamă de bisturiu, însă procentul de success comunicat de către chirurg nu a fost satisfăcător, am considerat că nu merită chinul. Recuperarea este anevoioasă, deci nu, mulțumesc!
Frica de mers cu mașina am tratat-o greu și în timp, nu a trecut complet nici acum, dar îi dau eu de cap până la urmă. Doar nu mă face pe mine un morman de tablă, ce naiba? 🙂
Pffff, înțeleg perfect frica de ceva. Am două. Bine, ale mele nu sunt legate de vreun accident cu urmări ca cea descrisa de tine.
Prima. Aveam cred ca 5-6 ani când în spatele blocului am găsit niște pui de pisica. Prietenii mei, impreuna cu sora-mea au vrut sa ne jucam cu ei. Nu știu cum din joaca asta, au ajuns sa arunce puii de pisica pe mine. Măi, exact exact nu știu nici eu ce s-a petrecut atunci, dar faptul ca aveam doi pe spinare, unul pe piept și unul pe față, m-a speriat atât de tare că am început sa urlu. Acum, după douăjdeani😜 de la întâmplare, atunci când văd o pisică simt cum mi se înmoaie picioarele, parul simt cum mi se ridica pe tot corpul și ma ia o panica de nedescris.
A doua. Cutremurul din ’86 m-a prins la matusa mea acasă. Sta la etajul 8 al unui turn. În fata blocului ei, peste o alee, era un alt turn. Măi, imaginea acelui bloc care se ondula sub gradele lui rihtăr ăla, m-a dus la altă frică. Nu pot privi de sus în jos. Nici măcar la televizor nu pot privi o secvență de film în care unul sta undeva sus pe un munte și privește în jos. Efectiv mi se înmoaie picioarele și simt cum rămân fără aer.
Soro, dar fata de tine, eu nu vreau sa le înving. De fricile astea zic. Le las dracu’ acolo, că chiar nu mă văd intr-o camera în care e vreo pisica. Sau privind de sus în jos. Eu privesc în sus mereu.🙃
Acu’ s-a făcut lumină și în povestea cu pisicile, nu știam de ce nu le suporți. Las’ că nu te afectează, nu-i musai să ai mâțe prin preajmă. Nici să te holbezi în jos. Simpatico! 😘
@Eleno, dar parca locuiești la un etaj superior?! Greșesc?
Cum te simți in avion?
Jumătatea mea are și ea frica de înălțimi, dar nu are nici o chestie in avion. Este cam ca tine, sa nu privească in gol, de sus in jos.
In Brașov, am locuit la bloc la un moment dat, la etajul 6, și când era sa iasă pe balcon, se cam bloca (locuise toată viața la casa).
@Emil, da, stau la 8 acum. Nu mă uit niciodată în jos. Dacă scutur ceva pe geam, nu mă uit în jos. NICIODATA!😀😀😀
Nici dacă îmi pica din mana ce scutur. Zic “ducă-se!” și aia a fost.
La fel și în avion. Dacă nu mă uit în jos, pot sa stau la geam. Dacă mă ia nebunia cu priveliștea, schimb locul cu bărbată-miu.
Ideea e că frica asta a mea cam apare atunci când stau în picioare și privesc în jos. Cum ar fi acum sa ma urc pe bloc, sa stau pe margine și sa privesc în jos. Brrrrrr!
Eleno, păi nici eu nu pot să stau sus pe bloc, pe margine, și să mă uit în jos. Și mie nu îmi e frică de înălțimi, dar zău că nu aș risca una ca asta. Îmi place de mine vie. 😛
Ufff, nasol! Nu am avut parte de nici un eveniment, care sa ma marcheze in modul asta.
Problema este ca nu ai ramas numai cu trauma psihică, dar mai ai și genunchiul care vrea sa plece in țările calde!
Și chestia cu carnetul, vine tot de aici?
Legat de fobii, fiu-miu avea un repuls/frica totala la șerpi. Anul trecut la Fringe Festival, aici in Adelaide, un tip cu hipnoza la făcut sa își învingă frica și s-a trezit cu șarpele pe el, ținându-l pe gât!
Chestia cu permisul exact de aici vine, Emil. Mi-e frică. Am făcut școala de șoferi de două ori, dar mi-a fost frică să mă prezint la examen. Rezolv eu până la urmă, nu mă las. Olandezii nu sunt la fel de isterici în trafic precum est-europenii, sigur o să îmi fie mai ușor. 🙂
Am citit titlul și mă așteptam la ceva vesel. După primul cuvânt mi-am dat seama care va fi asocierea roșie cu zăpada. Brrrr.
Eu am experimentat mai multe frici. Paralizam de frică când vedeam un câine. Dar din cauză că am ajuns să mă autoizolez din cauza asta, am hotărât că trebuie musai să mă tratez. Nu-s vreo curajoasă acum, dar măcar pot circula liberă, pe stradă.
Dar fricile care mi-au rămas sunt frica de curent și de cutremur.
Când m-am mutat cu fostul, avea în baie o improvizație electrică pentru încălzit. Și combinația cu dușul tip italian (adică direct pe pardoseală) a făcut să mă curentez rău. Și am rămas cu o frică dincolo de ce-mi spune rațiunea.
La cutremurul de care vorbește @Elena, eram singură cu doi dintre copii. Erau mici, unul 1 an și 10 luni celălalt 7 luni. Mi-am păstrat cumpătul pentru ei, care se speriaseră foarte tare. Dar la cutremurul din 1991, angajată la Rafinăria Vega din Ploiești, vedeam cum rup țevile prin care se transportau produse petroliere. Și la instalația la care lucram a izbucnit un incendiu la o pompă de benzină. Cred că fără să fii vreun specialist, îți poți da seama cam cât de repede se propagă un incendiu în condițiile astea. Eu reacționez bine când e o situație extremă, periculoasă. Sunt calmă, organizată și eficientă. Pe dinăuntru eram îngrozită. Și am rămas cu imaginea aia a țevilor care se rupeau, care îmi apare în minte la fiecare zdruncinătură a pământului.
Mai sunt și altele de care mi-e teamă, însă nu așa, nu la nivelul ăsta. Chestiuni ușor de gestionat și de anihilat cu un simplu gând rațional.
Mi-ai adus aminte de un cutremur care m-a prins în tipografie, era seară, eram singură în toată clădirea și tot cădeau obiecte de pe rafturi, în jurul meu. N-a fost deloc drăguț, dar nici nu m-am panicat. Am reușit să salvez monitorul de la sinucidere. 🙂