Vineri am avut un moment extrem de blond care, combinat cu o poală de oboseală și cu o fărâmă de neatenție, mi-a ruinat seara. Am reușit, încercând să mut un birou dintr-o cameră în alta, să-mi zdrobesc ambele articulații ale degetului mare de la mâna stângă între piesa de mobilier și tocul ușii. Cât am putut să plâng! Îmi șiroiau lacrimile pe față mai ceva decât apa din țeava spartă a lu’ Gicu de la patru, când a inundat juma’ de bloc.
Nu sunt un om smiorcăit de felul meu, nu bocesc la filme sau cărți, dar cu durerea fizică nu mă-nțeleg deloc. Ei bine, durerea mea nu numai că nu voia să treacă, dar se acutiza pe măsură ce trecea timpul. Gheață, anti-inflamatoare, plus o așteptare apăsătoare. Să merg la spital sau să nu? O fi cazul? Asta îmi mai lipsea acum, în plină pandemie, să mă duc să zgârii la ușile medicilor. Nu că nu m-ar primi, dar m-am ferit de belele în perioada asta precum dracul de tămâie, nu îmi doresc să aglomerez sistemul medical cu nimicurile mele.
N-a fost nevoie, din fericire, am avut doar o inflamație, niște tendoane zdrobite, dar pot mișca mâna. Încă nu o pot folosi cum trebuie, tot doare, dar e mult mai bine decât mă așteptam. Am avut foarte mare noroc, dar nu a fost mereu așa.
Stânga e cu ghinion, pe cuvânt
Aveam cam 22-23 de ani și locuiam în cămin, în Regie. Într-unul dintre weekendurile în care fusesem în vizită la ai mei, acasă, taman ce mă dădusem jos din tren, în Gara de Nord. I-am mulțumit tipului care s-a ostenit să-mi dea jos geanta cu care venisem, o apuc vitejește, de toartă, să o arunc pe umăr și să plec spre metrou. Mă grăbeam să plec cu gașca în club. Numai că, surpriză! În loc să cocoț geanta pe umăr, m-am trezit cu ea grămadă, pe jos.
Încheietura mâinii stângi n-a agreat greutatea genții și a cedat. A trosnit arogant, de m-a lăsat cu gura căscată și ochii beliți de durere. Era clar că mi se scrântise ceva pe la oase.
Am dat fuga la McDonalds, am cerut un pahar mare cu gheață, mi-am șters mucii și m-am târât spre metrou. Dă-o-ncolo de mână, am mai pățit eu d-astea și n-am murit, mă gândeam în timp ce sprijineam mozaicul rece cu fruntea, mă duc cu lumea în club și îmi trece până la urmă, nu are cum să nu.
Socoteala de-acasă nu se prea potrivește cu aia din club
Nu numai că nu mi-a trecut cu gheață, dar începuse să doară atât de rău, încât nu am mai rezistat și am plecat în cămin, unde speram să pot dormi, măcar, dar n-am reușit. A doua zi dimineață mă prezentam la Urgențe, la Spitalul Universitar.
După foarte multele ore de așteptat pe holuri, nedormită și deshidratată, și-a făcut cineva milă de mine și m-a invitat la consult. Mă rog, consult este un fel de a spune. Mumia* din fața mea s-a uitat cu juma’ de ochi la mâna mea și a decretat scurt: “Nu ai nimic, domniță, mergi acasă, pune o monedă mai mare acolo și înfășoară strâns cu un bandaj elastic. Trece. Următorul!”
Eram șocată. M-am așezat în fund, pe hol, lângă un perete și mă uitam în gol. Îmi venea să strâng de gât pe careva. Cum, măi, să fii medic și să-mi zici să pun o monedă? Dude, tataie, băi, omule, ești sănătos la cap? Aia mă ducea și pe mine mintea să fac, dacă era, nu aveam nevoie de o facultate de medicină pentru o asemenea tâmpenie. Bine că nu era la modă mamaliga vârtoasă, că poate mă punea să amestec cu mâna-n ceaun.
Am plecat și m-am întors a doua zi dimineață, rugându-mă să nu mai dau peste Matusalem acolo. Nu era tot el, din fericire, am nimerit un tip foarte tânăr. A făcut omul tot ce era de făcut, m-a trimis la radiografie, apoi m-a rugat să aștept. Îl vedeam prin ușa între-deschisă cum discută cu alt medic, ceva mai în vârstă decât el și cum îi cad umerii la un moment dat. Mă rugam să nu fi fost radiografia mea.
Era a mea. Mi-a explicat ceva lung și complicat, din care am reținut un singur lucru: dacă nu mă operau urgent, riscam să nu mai pot folosi mâna. Nu știu ce naibii se bușise la articulație, plus ceva care atingea habar nu am ce nerv important.
Operație? Pfff… păi spune așa, Gogule. Viu acu’, mai am v’o trei, patru la activ
Mi-a dat niște pastile și m-a programat pentru intervenția chirurgicală peste două zile, seara, la 6. Normal că mi-am dat acordul, doar nu eram nebună să stau așa, la mâna norocului, că poate-poate trece cu doi bani și un elastic.
Am să vă scutesc de detalii traumatizante și am să păstrez doar partea umană din toată experiența. Cei doi indivizi – medicul tânăr și cu mentorul lui – mi-au tot zis bancuri pe parcursul operației și au încercat să mă ajute să mă relaxez (sigur, mirosul de os sculptat cu flexul nu o să mi-l poată scoate nimeni niciodată din memorie). Apoi, deși ar fi trebuit să fi rămas internată în spital, mi-au dat voie să plec în cămin, cu promisiunea fermă că mă voi prezenta zilnic la consult.
M-am dus cuminte, de fiecare dată. Nu aveam cum să le fac belele. Oamenii ăia îmi salvaseră mâna și se purtaseră impecabil cu mine, nici măcar bani nu doriseră să accepte. Sper că au rămas la fel de mișto până acum și că au reușit să salveze multe oase belite.
–
*Nu am absolut nimic cu oamenii în vârstă. Întâmplător, individul arăta de parcă îi rataseră băieții de la pompe funebre îmbălsămarea și, dacă tot a căzut omul din sicriu, a început să umble iar pe stradă.
Când am căzut de la etaj am căzut cu fața în jos peste scara care alunecase. A fost un noroc ăsta pentru că altfel mi-aș fi zdrobit toată fața. Dar treptele scării au fost dure cu genunchii mei și după căzătură mă dureau atât de tare încât nu mai simțeam lovitura de la cap care îi îngrozea pe cei care mă vedeau. M-a luat pe sus fostul împreună cu un băiat care lucra la finisajele din casă și m-au dus la mașină cu direcția spital. N-am așteptat pe holuri că , am zis, rana de la cap îi îngrozea pe toți inclusiv personalul medical. Am insistat că eu cred că mi-am rupt picioarele. A fost suficient să-mi pună medicul mâna pe genunchi și să mă ajute să le mișc ca să realizez că nu erau rupte. De fapt am plecat de acolo pe picioarele mele chiar dacă șontâc-șontâc.
Cu rana de la cap am așteptat un pic mai mult. Niște insensibili ăia de la Spitalul Universitar! Dar m-au cusut și-am scăpat.
După două săptămâni colindam Spania și Marocul. Ce, mă oprea pe mine o căzătură?!
Își doresc să ți se refacă mâna rapid. 🤗💚
Căzut de la etaj??? Wow, cum sună asta, mi s-a făcut pielea de găină! Cum ai reușit?
Apartamentul ăla era pe două nivele. Și era în curs de amenajare. Era doar o scară de șantier între cele două nivele și nu era prinsă de nimic. Când am vrut să cobor de sus, scara a alunecat când eu pusesem deja piciorul pe treaptă. Și nu era nici vreo balustradă de care să mă agăț. Conjunctura perfectă să-mi pierd echilibrul și să testez zborul.
Groaznic, Anouk. Bine că ai scăpat doar cu atât și nu a fost ceva mai grav. 🤗
Însănătoșire grabnica îți doresc!
Acum foarte mulți ani (‘91-‘92 cred) m-am apucat sa culeg bolta cu struguri a socrilor. Am făcut o mare greșeala, nu am pus scara intr-o poziție corecta, așa încât, atunci când m-am urcat pe scara sa culeg strugurii, am căzut cu scara cu tot, cu fata in jos, direct in mâini, și cu capul la câțiva centimetri de bordura. Rezultatul, o mâna cu fisura la încheietura, iar la cealaltă (mult, mult mai dureroasa), toate tendoanele de pe dosul palmei, scrintite. O mâna in gips, iar doctorul ma întreba dacă vreau sa mi-o pună și pe cealaltă in gips?! Îți dai seama cam cum te simți, cu o mâna in gips, cu cealaltă doar in bandaj, dar mai dureroasa decât cea fisurata, dar cu care nu puteam sa țin nici măcar un pahar mare cu apa. Și mai trebuia sa merg și la toaleta, coșmar!
Dar a fost singura chestie cu adevărat nasoala care am avut-o pana acum.
Merci, Emil! 🙂
Ah, asta cu ținutul paharului sau încheiatul la nasturi mă omoară. Parcă-s copil de doi ani.
Lucrurile au evoluat mult, din fericire, iar pentru mărunțișuri nu mai e nevoie de gips, există niște habar nu am cum să le spun, proteze (?) cu atele, care susțin oasele și care se pot scoate la nevoie. La duș, de exemplu, era un chin să lipesc pungă peste bandaj, să nu se ude.
Acum vreo trei ani. Dau sa cobor niste vreo 20 de trepte de piatra. Cu o mana cautam telefonul, cu ailalta, tigarile. Mi-a alunecat piciorul si dusa am fost pana jos. Incheietura dreapta s-a dus. Bine…am mers la spitalul lu’ peste, mi-au facut vreo trei radiografii pana s-au bunghit ca e fisurata si mi-au pus ghips. De doua ori. Ca nu i-a placut lu’ dom’ doftor cum era pus prima data. Si, toata aventura asta a durat vreo sapte ore.
M-am împrăștiat și eu pe scări, dar am scăpat fără gips. Habar nu am cum, că m-am dus grămadă. 😁 Iar dreapta mi-a fost scutită de distracții de genul ăsta până acum, numai stânga a fost lovită în fel și chip.
Pfuui, bine ca nu s-a fisurat vreun ciolanas la deget, recuperarea ar fi durat mai mult!
Am si eu la activ o aventura cu degete zdrobite. La un an dupa ce m-am (re)maritat, m-a luat vikingul in Suedia, unde locuise 10 ani, si unde avea depozitata o masa enorma facuta de designerul poet si matematician danez Piet Hein (eliptica, 3×2 m, 80 kg numai tablia, mult peste 100 kg cu cele 5 picioare). Am luat pe drum o amenda de depasire a vitezei. Ajunsi la locul faptei, hai sa punem monstrul in trailer, care trailer avea exact 3 m. Atata doar ca 3 degete de la mana mea dreapta ( eu fiind dreptace 😑) au ramas prinse intre tablia mesei si peretele trailerului, si s-au zdrobit binisor pana cand omul a reusit sa deschida capacul din spate. Am urat masa aia cu spume, si am reusit s-o “marit” dupa cativa ani, desi valora o avere.
Îmi plac mult mesele masive, avem una cu picioare metalice groase. 😁😁😁
Am pățit-o și eu când a adus inginerul blatul acasă, mi-am prins degetele când o căram. Dar a fost light, nu s-a lăsat cu nasoale.
🙁
E on, Victore, trece, bine că nu mi-am rupt nimic. 🙂
An(oh), erai prea ocupată cu mâna ta, altfel. Nu că începuse altcineva treaba, tot tu, harnico!
Legat de asemenea accidente, dar numai la ligamente și încheieturi vei fi mereu acompaniată. Eu le-am aranjat repetat pe cele de la picioare, dar în ordine inversă, drept, stâng, drept, stâng. Acum, stai!
Masajul și specialistul care l-a executat mi-a rezolvat foarte bine gleznele.
Săptămână faină, all!
Multă sănătate, Ana!
Pies: cere și tu niște coaste glazurate, niște clătite, ajută la articulații și tendoane 😀
Merci, Mona. 🙂 Am ieșit la o plimbare și am mâncat afară. Pare că ajută. 😁