Adolescent(ă) = creatură de vârstă incertă (undeva între copilărie și tinerețe), gata oricând să se lupte cu absolut toate inechitățile universului, cu dinozaurii sau cu profu’ de economie, dar care intră în depresie dacă trebuie să-și facă ordine în șifonier.

Legenda spune că ar exista pe lumea asta părinți perfecți cu copii perfecți. Oameni ipocriți norocoși, pregătiți pentru absolut orice situație, cărora soarta le-a downloadat în materia cenușie, odată cu aducerea pe lume a odraslei, și toată înțelepciunea universului. Ei bine, recunosc, noi nu facem parte din acest grup select… la noi încă nu ajunseseră băieții de la cablu, să ne monteze fibră optică, și nu s-a făcut transferul.

E drept că nici nu ne-a fost livrat copilul cu tot cu manual și cu instrucțiuni de utilizare, dar nici noi n-am cumpărat camioane întregi de cărți despre parenting-ul modern. De fapt, n-am cumpărat nici măcar una, ne-am ghidat în permanență după bun-simț, cărți de psihologie și am cerut părerea specialiștilor de fiecare dată când ne-am prins urechile. Însă, orice ai citi, oricum te-ai informa, oricât ai discuta cu alții, nimic nu te poate antrena corespunzător pentru toanele și hormonii adolescenței. Crede-mă pe cuvânt, absolut nimic.

Despre comunicare

Deși adolescenții sunt perfect capabili să comunice coerent, în preajma părinților le este bruiat semnalul (cred) și rezultă, de multe ori, “dialoguri” imposibile. Problemele nu se manifestă atunci când mai sus amintitele creaturi doresc a obține un beneficiu; atunci li se aliniază vorbele perfect. Miracol, știu! Ba, chiar, lucrurile devin și mai interesante când au de susținut o cauză în care cred. Le merge gura de te năucesc. „Băi, stai așa, ăsta e al meu sigur?” Clipești des și încerci să ții pasul cu debitul de decibeli. Sfat: păstrează, totuși, distanța și îndepărtează orice recipient cu lichid din imediata lor apropiere. Au o capacitate uluitoare de a da din mâini, de te miri cum de nu-și iau zborul.

Cu excepția cazurilor menționate (și a altor câtorva, tot în aceeași notă), dialogurile cu adolescenții sunt ceva cât se poate de… interesant.

Mini-dicționar adolescent – adult

Să vă ajut, zic, cu niște traduceri.

• Ăăă. Ce naiba mai vrea și asta (ăsta) de la mine? Stai puțin, cu mine vorbește? De ce nu mă lasă-n pace?
• Mhm. N-am auzit nimic, da’ te aprob ca să scap de tine.
• Meh. Aș spune că nu-mi place, dar n-am chef să dau explicații. Alege tu ce vrei.
• Imediat. Mai adu-mi tu aminte de câteva ori săptămâna asta și poate-poate.
• În două minute. Două minute peste cele două ore regulamentare. Dooooh.
• Dă fuck? Nu, nuuuu, stai. Ce? Ce-am mai făcut, iar începem cu teoria? N-aveți și voi treabă? Certați-vă între voi dacă vă rupe cheful.
• Come on. Frate, expirații ăștia nu înțeleg nimic. Băi, dar nimic. Iar trebuie să-mi pierd vremea să le explic.
• Da, sigur. Coa…ne, așteaptă-mă, că vin! Păi nu fac io? În goana calului, ca vântu și ca … parcă mai era ceva. Chiar așa, oare mai avem ciocolată în dulap?
• Poate sa treacă X pe la mine? Că nu stă mult. Dacă nu ai chef să-i pregătești lui X pijamale, periuță de dinți și prosop de duș, ca să se mute la voi, atunci, după cinci-șase ore (ori cât te țin nervii), trimite-l acasă.
• Ies puțin. Aici nu este nevoie de explicații, este echivalentul lui “dragule, sunt gata în cinci minute, doar iau o rochie pe mine” sau a variantei masculine “mă duc până la Titi, să îl ajut să monteze ceva, mă-ntorc imediat.”

Așa, revenind la adolescenți, ochii dați peste cap sunt ceva normal. Cred că li se zgâlțâie prea tare șuruburile prin cutia craniană și nu le mai stau bine fixați în orbite. Altă explicație n-am găsit, dat fiind faptul că se întâmplă zilnic și aleatoriu.

În încheiere

Nu mai știu ce naiba voiam să scriu aici, mi-a sunat telefonul și am uitat. Era ceva măreț, oricum. Înălțător și… stați așa, că tre’ să pornesc mașina de spălat rufe, dar ne mai auzim pe subiect. 🙂

Notă: desenul îi aparține adolescentei. Dacă vreți să vedeți și altele, îi găsiți profilul aici.