În general, înainte să mergem să vizităm un loc nou, fac o minimă documentare. Dar duminică, atunci când am ajuns în Den Helder, nici măcar nu aveam idee că o să ajung la muzeul de marină, așa că m-am apucat să citesc mai pe îndelete abia după ce am plecat de acolo. Călătoritul pe scaunul din dreapta, în mașină, are avantajele lui, fără urmă de îndoială. 😛

Spuneam că, în afară de Tonijn, submarinul prin care ne-am strecurat, am mai văzut două nave: Schorpioen (1868, navă berbec, propulsie mixtă – vele și aburi) și Abraham Crijnssen (1937-1961, minesweeper – cred că se traduce “distrugător de mine”, dar nu sunt foarte sigură, îmi este mult mai familiar termenul în engleză).

Propun să rămânem la cea de-a doua pentru că, deși nava berbec arată mult mai mișto (este cea neagră, din cover photo), povestea HMAS/HNLMS Abraham Crijnssen a fost mai interesantă.

Câteva detalii:

• Clasă: Jan van Amstel
• Constructor: Werf Gusto, Schiedam, Olanda
• Lungime: 56 m
• Echipaj: unele surse indică 45 persoane, site-ul muzeului spune că, la un moment dat, era format din 11 ofițeri, 48 marinari și un asistent medical
• Pavilion: olandez (1937 – 1942), australian (1942 – 1943), din nou olandez (1943 – 1961)
• Viteză: 13 noduri (28 km/h)

Dacă ar fi să compar cu ceva nava asta, singurul lucru care îmi vine acum în minte e o țestoasă care înoată agale prin mare. Până și eu pot pedala mai repede decât se mișca mormanul de metal al cărui scop era să detecteze și să “planteze” mine în mare. (Minele – sferele negre cu țepi, din poza de mai jos, care făceau “plici” și scufundau nave sau submarine. Detalii interesante despre cum funcționează, plus video: aici.)

Ei bine, pentru că nu-i ajutau prea tare nici fizicul, nici armamentul, singura lor șansă de a scăpa de navele japoneze, în timpul celui de-al doilea război mondial, pe când se tot fâțâiau la cules prin marea Java, a fost camuflajul. Până la urmă, se pare că au făcut o treabă atât de bună, încât a fost singura navă olandeză din clasa ei (și ultima din flota Aliaților) care a rămas întreagă în urma păruielii cu armata regală a Japoniei, de la finalul lunii februarie a anului 1942.

Olandezii au mizat pe faptul că în jurul Malaeziei și al Indoneziei există mii se insule mai mici sau mai mari, au ancorat nava lângă una dintre ele, au “îmbrăcat-o” în copaci și vegetație, iar părțile metalice care rămâneau expuse au fost vopsite în gri, ca să imite rocile. Patruzeci și cinci de oameni au reușit să transforme o navă de război într-un posibil paradis pentru King Julian. 😛 (Scuzați referința, vă rog, dar nu m-am putut abține, chiar dacă e vorba de chestiuni istorice serioase, nu de Madagascar și DreamWorks.)

Au reușit să-i fenteze pe japonezi, care nu i-au văzut, și să ajungă în Australia după mai multe zile de târâit pe apă. Până la urmă, ca-n orice film cu happy end, a scăpat ăl’ mai dăștept, nu ăl’ mai dotat. 😊

–