Era fiică-mea în clasele primare când am început să ne îngrijorăm destul de tare. E drept că nu am avut parte de vreun geniu care să-nvețe japoneza, sanscrita și greaca veche de când era în scutece, dar orișicât. Era binișor peste medie, asta ziceau toate măsurătorile. Copilul nostru citea, dar doar împins de la spate, iar pentru unele dintre lecturi aveam chiar discuții destul de consistente. Cum, nene? Cum? Citim amândoi, ne vede în mod curent. Citesc și bunicii, tot anturajul nostru e cel puțin de la decent în sus.

Cum copiii nu sunt livrați cu tot cu manual de utilizare, iar acum v’o zece ani internetul era încă departe de stadiul cu care suntem obișnuiți acum, începuserăm să ne cam scărpinăm în creștet. Ce facem greșit? Am lucrat cu copii, am modulul pshio-pedagogic absolvit, șapte cadre didactice în familie și am citit cam tot ce mi-a picat în mână referitor la subiect. Tot nu pușca ceva. Testaserăm copilul, era în parametri din toate punctele de vedere, dezvoltată normal pentru vârsta ei, fără probleme de orice fel.

E drept că motive de “pierdut pe drum” avem destule. Informația prea multă și prea de-a valma, abundența de tehnologie, agitația, ritmul alert în care se desfășoară lucrurile sunt factori ce contribuie la lipsa de răbdare și de atenție a celor mici. Nu este vina lor, e vina noastră, a adulților. Am construit în jurul lor adevărate arene de laser tag și i-am obligat să fie mereu alerți, să nu facă greșeli, să se concentreze în zece direcții în același timp, iar la urmă să zâmbească frumos la poză. Până la runda imediat următoare, desigur.

Am lăsat totul baltă și am încercat să ne punem în pielea lor

Cireșarii. Superb! Nu are cum să nu-ți placă asemenea capodoperă, n-are cum! Nu? Tic, Țombi, Victor, Ursu, Maria și toți ceilalți sunt personajele care te-au făcut să citești volumele unul după altul, pe nerăsuflate, cu lanterna pe sub pătură, să nu te vadă ai tăi că stai până târziu în loc să dormi. Este?

La fel de captivante erau și aventurile lui Anton Lupan, Ismail, Gherasim și Ieremie. Doar că Stambul, goletă cu două catarge, pirați sunt noțiuni mișto, pline de semnificație și visare pentru un adult 40+, dar care au aproape zero relevanță pentru un copil.

După o vreme în care am rumegat pe îndelete problema, am concluzionat că n-au cum. E greu să prindă drag de citit dacă nu rezonează cu informația, când au atâtea tentații în jur. Lipsea ancora, aveam neapărat nevoie de un punct de pornire, pe care l-am găsit, până la urmă. Cărți ușurele, lectură cu zero valoare literară, însă foarte utile în sensul că începuse să citească fără să ne mai rugăm de ea ori să condiționăm activități și, în plus, avea ce discuta cu colegii, la școală.

Da, s-a strigat bingo!

Copilul meu nu mai era un outsider, putea participa măcar parțial la trăncăneala din pauze și se putea integra mai lesne în colectiv. Deja îmi dădea liste cu ce cărți să cumpărăm și a început să bântuie librăriile cu mine de mână. Puțin câte puțin, a început să schimbe direcția și să-mi dea normă de volume de cumpărat la fiecare salariu.

A trecut singură la Jack London la J. K. Rowling, Rick Riordan, Ransom Riggs sau Tolkien. N-am împins-o în nicio direcție și i-am cumpărat orice carte a cerut. Am discutat lecturile cu ea, am văzut filmele și am cumpărat tricouri. Ba chiar am și ajuns la expoziție Harry Potter, chiar dacă o parte din poveste mă depășește. Ea e fan, eu nu, însă pot relaționa cu pasiunea pe care (încă) o are pentru universul ăla. Practic, pentru generația ei, Harry Potter e Cireșarii.

Nu neg importanța culturii generale, a unei baze de lecturi clasice sau a reperelor, spun doar că rigiditatea adulților, ideile preconcepute și programa arhaică, neadaptată noilor generații, îndepărtează copiii de lectură. Este esențial să ne adaptăm noi, adulții, vremurilor și condițiilor actuale, mai degrabă decât să-i așezăm pe patul lui Procust și să ne isterizăm că pe vremea noastră, maică, se citea mult mai mult. Dacă am fi avut sub nas telefoane mobile, PS-uri, jocuri și puzderia de filme de acum, am mai fi citit din părți.

Să îi lăsăm să fie ei înșiși, zic. Să îi ghidăm fără să le punem piedici. Au timp și de Dostoyevsky, Hemingway, Kafka sau Aristotel mai târziu. 🙂