(Text scris ca urmare a unora dintre comentariile de la textul de ieri al Vasilescului.)

Când eram în școala generală, o parte dintre colegi, nu mulți, aduceau tot felul de scutiri pentru ora de sport. Ba că îi durea în cot, ba că se treziseră cu fața spre vest și nu li se aliniaseră energiile pozitive cum trebuie, mă rog, pentru tot felul de motive, majoritatea nefiind reale. Iar la liceu, și mai rău, numărul lor a crescut.

Motivele reale nu erau prea diverse. De fapt, dacă stau să mă gândesc bine, erau două mari și late: primul – profesorii de sport pe care i-am avut erau detestați de elevi, al doilea – colegii mei erau sătui de umilințe. Fundamental, însă, al doilea este o sub-ramură a primului. Profesorul de sport era incapabil să-și facă materia plăcută și dorită de către elevi.

Ar fi fost și culmea să ne placă orele lor. Erau mitocani, isterici, violenți și se purtau cu noi de parcă am fi fost niște animale. Mă refer la cei pe care i-am nimerit eu. Cu o singură excepție – profa din clasele VI-VIII – am avut parte numai de poame. Ba, chiar, unul dintre ei nu avea nicio problemă să vină băut la ore. Îi simțeam duhoarea grețoasă când ne alinia și începea să urle ca apucatul la noi. Conducerea școlii nu a avut nicio problemă cu comportamentul distinsului cadru didactic, desigur, s-a rămas la concluzia că suntem noi niște lepre leneșe și că suntem prea cârcotași.

E foarte greu să ajungi să iubești materia pe care o predă un asemenea individ

Ce copil din lumea asta își dorește să aibă parte de chin și de umilințe? Și ce elevă de liceu apreciază pipăieli libidinoase, mascate sub formă de ajutor? „Ca să te rostogolești mai ușor, scumpa, să nu te lovești la aterizare” mi-a zis. Rostogoli-te-ar mă-ta în cap, de idiot scârbos și needucat ce te-a făcut!

A doua zi m-am proțăpit cu mama în biroul directorului școlii, l-a chemat pe individ și i-a promis că-i mută tata fălcile la spate dacă se mai atinge de mine vreodată. Lesne de înțeles că nu mi-a fost deloc ușor la orele lui după aia, dar nici nu am renunțat. Îl priveam fix în ochi de fiecare dată când se apropia de mine. Impertinentă, știu. Dar și greața a fost pe măsură.

Nu am renunțat la sporturi pentru simplul motiv că îmi plac foarte mult, în ciuda indivizilor pe care cu greu i-aș fi putut numi profesori. Pentru mine sportul e o supapă eficientă și sănătoasă. Însă mulți au făcut-o. Mulți au fugit ca dracu de tămâie și nu au mai practicat niciodată vreun sport. Mulți au rămas în stadiul de vegetale pentru că nu a fost nimeni acolo, pentru ei, să îi îndrume și să îi susțină. Nu, urlatul nu înseamnă susținere, la fel cum nici jignirile și umilințele nu ajută de loc.

Sigur că nu sunt toți profesorii și antrenorii la fel, sigur că există și oameni care își fac meseria cu drag și cu tact, dar sunt puțini. Foarte, foarte puțini. Iar chestia asta nu este nici o scuză, nici o invenție d-ale mele, există tot felul de măsurători și studii care susțin teoria.

În loc să încercăm să ne cunoaștem copiii mai bine, aruncăm pisica moartă-n ograda lor. Logic, nu? Doar e mai simplu.

Ok, nu suntem cercetători, nici sociologi sau psihologi, dar nici măcar nu suntem în stare să accesăm informațiile pe care ni le pun alții la dispoziție? Rumegăm la nesfârșit aceleași replici obosite și aceleași platitudini. Pe vremea mea, maică, ce eroi eram noi, eheee. Ăștia micii din ziua de azi? Pfff… niște leneși, ar sta numai cu tabletele, netul și telefoanele sub nas, nu ar ieși afară să bată mingea pe maidan nici morți.

The Aspen Institute (și nu numai) a pus întrebări piticilor și a centralizat răspunsuri. Știți care este motivul principal pentru care unii dintre copii fac sport? Vă țineți bine? Că o să vină așa… ca o cană de apă rece, în creierii dimineții, peste ochi. Fiți atenți: 9 din 10 copii spun că fac sport pentru că e distractiv. Ei, cum e asta? Motivul principal e că e distractiv. Nu că viitor, carieră, medalii și alte avioane. Iar răspunsul ăsta mi se pare firesc. Cel mai firesc. Copiii vor să se joace și să se simtă bine, cine s-ar fi gândit la una ca asta? Aproape că îți bubuie mintea de la așa revelație, parol.

Dar sunt puțini, încă foarte, foarte puțini cei care fac sport. De ce renunță, de ce preferă jocurile video în detrimentul mișcării? Ar fi câteva motive, toate valide din punctul meu de vedere (încă sunt în măsură să empatizez și să mă pun în pielea lor):

• au parte de distracție și de acțiune;
• competiția, dacă există, e fără excludere pe criterii aberante;
• interacțiune socială cu prietenii și cu alți jucători;
• nu le stă nimeni în cârcă, să le critice fiecare mișcare.

Sper că ați notat-o pe asta, pe ultima, este extrem de importantă. Criticatul, cârcotitul, pufnitul și lipsa de empatie pentru eforturile micuților, plus așa zisa educație prin psihologie inversă nu aduc nimic bun în peisaj. Nu numai că nu-i motivează deloc, dar efectul obținut e unul contrar. Sunt mici, psihicul lor e încă foarte fragil, orice reacție nelalocul ei îi va debusola și le va zdruncina încrederea în propriile forțe. Au nevoie de încurajări, nu de critici permanente. Și nu, sub nicio formă menirea lor nu este aceea de a ne îndeplini visele nerealizate.

Competitivitatea e numai în capetele noastre, ale adulților

“A câștiga” nu se află în topul preferințelor lor, este undeva foarte jos pe listă. Li se pare mișto să-și testeze limitele, să dea ce au mai bun, să se distreze cu echipa, să socializeze și să aibă respectul și aprecierea adulților. Cam astea ar fi.

Turneele, medaliile, trofeele și milioanele de poze sunt tot dorințe ale adulților, nu se regăsesc nici ele pe listele copiilor.

Dacă reușim să facem lucrurile mai ușoare și mai atractive pentru ei, dacă nu le mai punem pe umeri frustrările și nerealizările noastre, dacă nu îi mai împingem haotic dintr-o parte în alta au șanse mai mari să ajungă niște adulți relaxați și sănătoși.

Și încă ceva extrem de important: sportul trebuie să fie accesibil. Este nevoie de infrastructură și trebuie ajutați cu resurse materiale cei care nu își permit. Mulți nu au bani, iar ăsta este un fapt. Alergatul în picioarele goale e distractiv doar când mergi la plajă sau să furi culegi cireșe de la tanti Veta din ogradă, dar nu e deloc mișto când trebuie să faci sport pe bune.

–

PS: am iubit foarte mult și am practicat, la club sportiv școlar, două sporturi –  volei și atletism. La nivel de amator, fără antrenori și fără ceva organizat, îmi plac înotul și ciclismul.