Tot auzeam, copil fiind, cât de norocoși suntem că ne-am născut în sânul unui popor atât de ospitalier și zău că m-am bucurat. Că, na, unul dintre lucrurile foarte mișto pe lumea asta, când vine vorba de relații interumane, este impresia pe care o lași, cum se simt ceilalți pe lângă tine. Întotdeauna am fost fascinată de senzațiile pozitive, ale mele sau ale altora, atunci când am măcar o vagă legătură cu ele.

Iar unul dintre barometrele cele mai potrivite este senzația lăsată unor oameni necunoscuți, trecători vremelnici și pioni neesențiali, dar care sunt, cumva, un fel de hârtie de turnesol. Și ce poate valida mai abitir o asemenea pasiune, decât relația gazdă-turist? Habar nu am, că nu-mi trece prin cap la ora asta nimic altceva, așa că m-am bucurat, temporar, că fac parte din acea nație primitoare și relaxată cu turiștii.

Ei bine, entuziasmul meu s-a spulberat când am început să călătoresc pe cont propriu prin România și am simțit mai exact ce-nseamnă ospitalitatea asta la români. Iar cireașa de pe tort a apărut acum ceva mai mulți ani, când am început a călători și în străinătate. Care va să zică, am făcut rost de un termen de comparație.

Mai întâi am călătorit la poporul prieten și vecin din sud, la bulgari, unde nu pot spune că am rămas neapărat impresionată. Da, știu, mulți dintre conaționalii noștri sunt fani ai litoralului bulgăresc, eu nu le pot împărtăși entuziasmul. Nu am o critică pe care să le-o adresez punctual, doar că nu mă simt neapărat încântată acolo.

Da-n fine, să nu ne împiedicăm în gropile de la sud de Dunăre și să explorăm mai departe. Oarecum, mă rog, nu am de gând să înșir toate țările prin care-am călcat, cu bunele și cu relele lor, ci am să sar direct la concluzie. Una personală, desigur, pentru că nu dețin adevărul absolut, iar gusturile sunt și vor fi mai mereu personale, deci discutabile și relative.

Concluzia mea? Mai e mult până departe.

Încă mi se pare penibil și nici nu am cum să explic așa ceva vreodată unui străin ce ne calcă pragul și iese la crâșmă, de ce apar pe nota de plată cele două linguri de smântână și ardeiul iute ce însoțesc bolul cu ciorbă. Măi, nu ai cum să fii atât de penibil. Pune, în mă-sa prețul de 17 de lei, în loc de 15 și lasă-mă-n pace. Nu e ca și cum ciorba aia ar merge fără smântână.

La fel nu ai cum nici să lași clienții să aștepte minute bune în șir până să te sinchisești să le duci niște meniuri ori să le iei comanda, nici să le spui că n-ai să le ai rest, sau să nu găsească bieții oameni hârtie igienică și săpun la baie. Ori, măcar, o budă curată în nenorocitul ăla de aeroport internațional. Care ar fi cel mai mare din țară, spune legenda.

La capitolul servicii în turism suntem, trebuie musai s-o recunoaștem, la nivelul genunchiului broaștei. Fie că m-am dus la greci, unde apa e gratis, la fel și variate gustări sau deserturi din partea casei, fie că am ajuns în nord-vestul Europei, unde serviciile sunt mai mereu impecabile, plata cu cardul e omniprezentă, iar curățenia se simte în largul ei, am fost mereu plăcut impresionată și am avut senzația că nu-i deranjăm deloc pe oamenii ăia. Ba, dimpotrivă.

Când știi că trăiești din turism și servicii conexe, ar fi foarte util să-ți faci meseria ca la carte. Să te porți omenește, să nu-ncerci șmecherii, să dai un mop pe jos și să-nțelegi că respectul reciproc e absolut necesar într-o relație sau interacțiune, oricât de scurtă sau consistentă ar fi.

Da, știu, există crâșme, hoteluri și pensiuni mișto peste tot, am și eu exemple, dar ar trebui ca ele să fie regula, nu doar excepția. Ca să mă bucur mai des de turism în România și să-i pot îndemna și pe alții să vină, ar trebui să pot avea încredere în serviciile HoReCa, iar acum mi-este greu. Încă. Sper să se mai schimbe un pic treburile în viitor. Habar nu am de ce, că lumea asta e mare și-aș vrea să o văd cam pe toată, dar încă mai sper. 😊