Trei burți stăteau sprijinite lejer de cantul mesei. Erau atât de imense, încât se legănau fără prea mare entuziasm de fiecare dată când indivizii ce crescuseră împrejurul lor agitau isteric furculițele pe câmpul de luptă. Le înțelegeam cumva și chiar empatizam oleacă cu ele. Viteza cu care îndesau bipezii mâncare în ele era uluitoare, iar pe căldura aia, nene, numa’ pântece de flămând să nu fii.

Am făcut ochii roată, în căutarea unei mese mai ferite. Nevoia acută de aer se simțea parcă și mai pregnant în apropierea celor trei, așa că încercam să găsesc o masă de șase persoane ceva mai departe. Stabiliserăm că ieșim să mâncăm la terasă, în parc. Niciunul dintre noi nu avea chef să gătească ori, măcar, să strângă vasele, așadar preferam să ne războim cu țânțarii, în parc, decât să orice altceva. Bucureștiul canicular te doboară, oricât de rezistent ai crede că ești.

Nu am găsit, din nefericire, și nici nu aveam chef să căutăm altă terasă. M-am prăvălit ușor dezamăgită pe banca din lemn, cu fața spre cele trei grații. Dacă tot ajunsesem prima la locul stabilit, măcar să fi avut parte de spectacol.

Și am avut, ce-i drept, n-am fost deloc dezamăgită. Unul dintre indivizi s-a oprit din mișcat ritmic fălcile pentru a le explica învățăceilor care este secretul reușitei în materie de viață sănătoasă: poți mânca orice, oricât, dacă nu bagi în tine după șapte seara. Recunosc, mă uitam uluită la muntele de mici și ceafă de porc ce trona lângă porția dublă de cartofi prăjți și mă străduiam să nu mă bușească râsul.

Nu a durat foarte mult și au apărut ceilalți la masă, astfel încât am putut comanda și noi de mâncare.

– Da’ nu doriți să vă pregătesc un platouaș, mai bine? întreabă chelnerul, îndesând carnețelul în buzunar. Punem totul la un loc aici, la mijloc, s-ajungă toată lumea.

Platouașul, ca să ne înțelegem, conținea ceea ce comandaserăm, în total, cinci adulți și un copil. Nu mult de fiecare, însă, puse toate laolaltă, arătau atât de anormal, încât mi s-au cam tăiat și pofta, și foamea. Oricât de gurmandă sau de pofticioasă aș fi, am niște limite și o listă cu “așa nu”, iar pe lista aia se regăsesc risipa alimentară și mâncatul în prostie. Dacă nu dai cu sapa, nu cari cu cârca, nu ești sportiv sau nu ești cât dulapul de mare, să fii nevoit a întreține hardughia cu mult combustibil, atunci cu siguranță nu ai nevoie de zece mici și un munte de cartofi. Așa că am ciugulit un pic și mi-a ajuns, că nu reușeam defel să-mi dezlipesc ochii nici de „platouaș”, nici de cei trei burtoși.

Iar treaba asta, cu munții de mâncare, e regulă, din ce am observat. Indiferent pe unde am umblat sau pe cine am vizitat în România, eram imediat așezați la masă și îndopați. Mă rog, invitați la îndopat, că niciunul dintre noi nu reușește să dovedească trei feluri de mâncare la o masă. Plus desert, că doar nu suntem săraci. După carbohidrați, lipide și proteine, e musai să intre și niște zahăr. Să urle bine ficatul, să bată în țeavă.

Dacă la cei mai în vârstă, care s-au “bucurat” de “binefacerile” comunismului, ar mai fi de înțeles cumva disperarea cu care tot toarnă calorii pe sub nas (deși, s-avem pardon, după treizeci de ani nu prea mai poate fi asta o scuză), la cei tineri nu o pricep deloc. De ce, nene, de ce ai perpetua un obicei nu numai nesănătos, dar și lipsit de orice logică? De ce ai consuma mai mult decât ai nevoie?