Eram atât de slabă în adolescență, încât a-mi găsi haine care să-mi vină cât de cât, să nu arate ca atârnate pe umeraș era o adevărată provocare și una dintre frustrările mele maxime la vremea aia. Cu poreclele nu numai că mă obișnuisem deja, dar nici măcar nu le mai băgam în seamă, însă cu cârpele ce ar fi trebuit să-mi acopere bețele…

Greu, nene, greu de tot. Pantalonii, dacă-mi veneau în talie, mi-erau scurți ca naiba. Arătam ca un cocostârc. Dacă era să-i cumpăr după lungime, eheee, altă distracție. Devenisem deja expertă în strâmtat hainele-n talie sau de introdus elastic. Cumva, ceva trebuia făcut oricum, că nu puteam umbla despuiată, mi-era teamă să nu mă adune ăștia de pe stradă și să mă-ncuie în vreun laborator de anatomie.

Măi, și nu știu ce-mi vine mie într-o zi când, într-un acces bizar de feminitate, m-am dus chirăind la maică-mea, că vreau și eu să-mi croiască ceva ce era foarte la modă în momentul ăla – fustă-pantalon. Aici mă văd nevoită să fac două scurte precizări. Prima – am fost mereu dezinteresată de ce e la modă și, oricum, preferam hainele comode, d-aia am spus că accesul a fost unul bizar. Iar a doua – nu am idee ce naibii a fost în capul meu. Nu aș mai purta hidoșenii de genul ăla nici bătută.

Mbooon. Mă duc în bazar, cumpăr niște material și se pune maică-mea pe treabă. Stai că aici nu vreau așa, acolo vreau altfel, bagă și niște pense, să fie foarte largi la bază, să pară că port și eu fustă, chestii d-astea. Fițe, cum ar veni. A terminat maică-mea de meșterit, le-am mai făcut eu niște cusături decorative, de mână, și gata treaba. Am aruncat cârpele pe mine, am pus în picioare singura mea pereche de sandale cu toc, niște ochelari de soare pe mutră și hai la plimbare. Că doar ce farmec are să te împopoțonezi ca un brad de crăciun, dacă nu ieși să te vadă juma de oraș?

Și poate că ar fi trebuit să-mi dea nițel de gândit faptul că m-am împiedicat când m-am suit în autobuz, da-i greu, zău, când crezi că arăți ca o divă. Mai ales că-mi pusesem și ceva ruj roșu pe bot, așa că mă simțeam protejată și de deochi, și de nasoale.

Doar că norocul a fost cu mine numai pân-am ajuns în centru, la piață, de unde trebuia să-i cumpăr maică-mii niște leuștean proaspăt pentru ciorbă și-o sticlă de borș. Ochesc taraba cu cel mai mișto leuștean, dar zic să cumpăr, mai întâi, niște piersici și să mă-ntorc după verdeață mai târziu. Perfect! Hai, stânga-mprejur, este momentul perfect pentru o piruetă.

Ca-n filmele cu proști a fost căderea. Am simțit cum mi se-mpleticesc scoabele în cearșaful pe care-l aveam pe mine, așa că-am încercat să mă redresez rapid. Doar că, în lipsă de puncte de sprijin pe traseu, m-am agățat cu mâna stângă de baticul unei mămăi, iar cu dreapta am zburat niște roșii de pe tarabă. Am mai agățat pe drum două lădițe cu fructe, niște mănunchiuri de busuioc, câteva căpățâni de usturoi și ce se mai nimerise.

Dezastru era în jurul meu, arăta bucata aia de piață ca după război. Mamaia al cărei batic nu reușise să îmi ofere un punct de sprijin suficient de bun încerca să-și adune sacoșele pe care le scăpase pe jos, iar vânzătorii pur și simplu mă rugau să nu mai încerc să-i ajut cu adunatul, voiau doar să dispar mai repede de acolo. N-am idee de ce, eu am insistat să repar, dar n-au vrut și pace.

În ceea ce privește prietenia mea cu respectivul articol vestimentar – s-a încheiat atunci și acolo. Am revenit la hainele mele comode și nepericuloase. Alea în care poți să cazi și tu ca omul, fără să demolezi juma’ de oraș. 😛

–

(Photo courtesy of Gratisography.)