Unul dintre locurile foarte dragi mie, în care mi-am petrecut multă vreme, și care va mai apărea sporadic în istorisirile mele, este un sat din zona subcarpatică, în apropiere de Slănic Prahova. Am fost acolo în fiecare vară a existenței mele, începând din liceu și până când am plecat din România. Este un loc de care mă leagă multe amintiri, unele mai agitate decât altele, și în care mă întorc de câte ori am ocazia.

Satul ăsta, ridicat pe două văi ale unui pârâu ce coboară cuminte de sus, de pe deal, e unul tipic zonei. Case curate, îngrijite, acoperite cu șindrilă din lemn, flori peste tot, o minunăție. (Apropo, dacă sunteți pasionați de case tradiționale, găsiți câteva informații despre ele aici. Site-ul, desigur, e vai de capul lui, dar la ce ne trebuie nouă așa ceva, în 2020? Doar nu ne-o apuca acuma chefu’ să ne promovăm patrimoniul etnografic.)

Așa, la subiect acum

Vară, soare, cald. Aveam v’o douăj’ de ani. Stăteam la taifas cu câțiva din sat, cam de-o seamă cu mine, sprijinind umbra a doi aluni, lângă izvor.

– Bă, ce naiba facem azi? întreabă unul, scoțând din gură paiul pe care îl molfăia.

– Nu știu, coane, da-i cald rău. De urcat în vârf n-am chef.

– Mergem la bazin?

Să ne-nțelegem, nici vorbă de bazin de înot, era de acumulare, reglau cursul apei sau ceva în halul ăsta, habar nu am. Nu m-a pasionat subiectul.

Deși am făcut baie în toate băltoacele sau apele curgătoare care mi-au picat la îndemână (de la canalul Dunăre-Marea Neagră, până la balta a’ mare din IOR – da, nu-ntrebați), am ocolit întotdeauna bazinele de acumulare. Numai ideea în sine mi se pare înfiorătoare.

– Eu nu merg la bazin, le spun.

– Nu mergem, confirmă altul. S-a-necat a’ lu’ Gică al popii zilele trecute acolo, c-au dat ăia drumu’ la baraj.

S-a stabilit până la urmă că mergem la Slănic, la Baia Baciului. Drum de aproximativ 16 km pe șosea, pe care îl scurtam la 7-8. Urma să mergem pe jos, de-a dreptu’ peste dealuri, să scutim banii de transport. Înțeleapta decizie a venit în urma unei temeinice inspecție a buzunarelor, inspecție în urma căreia am concluzionat că n-aveam decât de intrare la lac. Nici măcar de un cico nu ne rămâneau.

Trecem fiecare pe la domiciliul său, tiptil, să șterpelim prosoape. Costumele de baie le aveam întotdeauna pe noi, asta era înțelegerea. Vara nu știi niciodată cum te lovește neprevăzutul ș-apoi îți pare rău că ai ratat momentul.

Câte unul pe cărare

Am luat-o de-a lungul grădinilor și a fânețelor, veseli tare, vânând fiecare colțișor de umbră. Ne mai opream pe câte o creastă de deal sau la vreo răscruce, să bem apă de la fântâni și să râdem ca nebunii.

– Domnișoară, o margaretă doriț’, să vă puneț’ în păr?

– Vai, domnul meu, dar vă foarte mulțumesc, sunteți foarte galant.

– Loaț’ și niște apă, să nu vi se ofilească.

Și uite așa m-am trezit eu cu juma’ de găleată de apă turnată în creștet.

În timp ce îl bodogăneam pe galant, ajunsesem deja pe la jumătatea drumului. Eram într-un sat, singurul din drumul nostru, următoarea localitate fiind Slănic. Când, ce-mi văd ochii? Niște bancnote pe jos. Mă uit în jur, nu era nimeni pe drum. Zic nene, aia e. Mai bag o privire și mă aplec să îi iau. Da, exact. Pe marginea drumului mă mai așteptau alte câteva. Suma nu era deloc mare, însă ne permitea să ne întoarcem cu microbuzul până aproape de casă.

Cine era acu’ vedetă, ă? Aud? Și cine cerea iertare, spăsit, pentru apa turnată în cap?

Eu vă spun așa, prietenește, dragilor, nu vă forțați norocul prea tare. Așa vă e soarta, mai devreme sau mai târziu tot la mâna noastră ajungeți, v-ar fi tare de folos să nu ne supărați.

Căldură mare, monșer. Și multă bălăceală

Am ajuns la baltă. Am înotat, am țipat, am râs, ne-am îmbrâncit și am înjurat cu patos. Apa din Baia Baciului este incredibil de sărată. Atât de sărată, încât nu-mi imaginez cum te-ai putea îneca acolo, pentru că nu te poți scufunda. Te ustură fiecare zgârietură sau pișcătură pe care o ai pe piele, iar după ce se usucă lasă o crustă fină albă, casantă.

Ne băteam cu nămol la Baia Porcilor, apoi ne alergam până la lac să ne spălăm. Spre disperarea, desigur, a doamnelor cu păr mov și evantaie chinezești.

Însă, de atâta agitație, apă sărată și căldură, a trebuit să atentăm la rezerva strategică de bani să luăm suc. Las’ că vedem noi ce facem după aia, cum ne-om întoarce acasă.

Reîntoarcerea la vatră

Ne-am hazardat tot pe jos. Ce naiba mai contează câțiva kilometri în plus la vârsta aia? Am mers mai greu, e drept, eram cu toții foarte obosiți după agitația de la lac. Hop peste un gard, hop peste al doilea, cătinel, iar la al treilea mi-o ia creierul singur pe câmpii, iar eu rămân cu ideea că pot încerca o schemă șmecheră învățată la sport. Da, din aia făcută la aparate, în mediu controlat, cu aterizare pe saltea de cauciuc, adică aderentă.

Ei, acu ghiciți cine a aterizat cu mare viteză, direct pe cur, de i-au zdrăngănit ochii-n orbite și dinții în gură? Mi-am înghițit cu greu lacrimile, m-am ridicat de pe jos și am făcut, scrâșnind, o plecăciune. Arta cere sacrificii, nu? Parcă așa era.

Iar domnul cu margareta livrată împreună cu jumătate de găleată de apă a fost nevoit a mă căra în spinare o bună bucată de vreme. Ați rețitut că nu e bine deloc să ne supărați, domnilor, că nu vă va fi comod, da?