Fără ziduri, fără sârmă ghimpată și paznici isterici, fără gherete stupide la intrare sau afișe scrise cu roșu, ce conțin cincizeci de semne de exclamare – așa îmi pare normal să fie orice instituție publică ce pretinde că lucrează în slujba plătitorilor de taxe și impozite.

Nu am înțeles niciodată cât am trăit în România nevoia autorităților și a persoanelor care au ocupat, vremelnic, poziții în conducerea și administrarea treburilor cetățenești de a se izola de restul lumii. La fel cum nu am înțeles nici imbecilitatea cu “nu călcați iarba”. Se sparge, plânge de durere? Sau care e faza? De ce simțim nevoia de a aborda lucrurile atât de diferit de restul lumii?

Niciunde, pe unde am umblat, nu am văzut asemenea apucături. De la Bundestag-ul german până la Parlamenul European de la Strasbourg, de la Budapesta până la Viena, Praga sau Paris, peluzele ce înconjoară clădirile sunt accesibile oricui. Nu văd de ce ai face-o, dar ai putea organiza și-un picnic pe trepte, dacă dorești. Mai acana, să nu-ncurci traficu-n zonă, dar, dacă insiști… Sigur, este posibil să te întrebe careva de sănătate, că atentate și nebuni sunt și vor mai fi, dar, în principiu, nu văd să fie probleme.

Când ne-am dus noi să verificăm dacă doamna Merkel e pe la birou ‘au ba, pe imensul teren cu gazon din împrejurul Bundestag-ului era puzderie de oameni. Niște tineri jucau volei, alții beau cafele, ceva sindicat protesta și făcea gălăgie, fiecare în legea lui. Nu i-a gonit nimeni de acolo, nici nu a venit poliția peste ei. Existau forțe de ordine, discrete, într-un colt, stăteau cu ochii pe cei ce se agitau, dar fără să-și facă simțită prezența. Dacă nu aș fi știut că acolo este clădirea parlamentului, aș fi zis “moamă, ce parc mare și mișto au ăștia și ce frumos e tuns gazonul!”.

Să revenim, zic, cu picioarele pe pământ olandez

Ieri plănuiserăm să dăm o tură de parc la noi în urbe dar ne-am învârtit ce ne-am învârtit, ne-am suit în mașină și am ajuns la Haga. Este unul dintre orașele mari din Olanda în care mergem destul de rar, de obicei dacă avem treabă la consulat, și stăm puțin. Sau dacă mergem pe plaja Scheveningen (recomand, dacă ajungeți pe aici, e foarte mișto, am să povestesc altă dată despre ea, nu are legătură cu subiectul de azi).

Haga, The Hague, Den Haag, ‘s-Gravenhage – al treilea cel mai mare oraș de pe aici -, locul în care se află cea mai înaltă instanță, Curtea Internațională de Justiție, este capitala administrativă a Olandei. Adică locul în care decid ai lui Rutte și aliații dacă mută ‘au ba The Red Light District mai acana, dacă se mai fumează iarbă la liber sau e nevoie să fii rezident, chestiuni d-astea, de oameni mari.

Pare-mi-se că portocaliii sunt ușor invidioși, d-aia n-or fi menționat nimic de bravii daci care au civilizat întreaga Europă, au zis numai de romani. Cică n-ar fi nimic clar, că nu s-au luat cu acte, dar regiunea ar fi fost provincie romană, iar Binnenhof, complexul de clădiri în care se află  Parlamenul, ar fi aparținut lui Floris al IV-lea, conte de Olanda, de prin 1229.

Ce să spun? Nimic de cârcotit, arată bine de tot. Nu e Versailles, dar orișicât. Te poți plimba pe acolo, prin curte și pe lângă, la fel ca pe orice bulevard din urbe. Mișto, curat, impecabil întreținut. Pe gotic e arhitectura, c-așa fuse moda pe-atunci. Ridderzaal (Sala cavalerilor) este clădirea în fața căreia-și înșiră regele soldățeii și-n care ține discursuri, iar fiecare sesiune parlamentară începe cu vorbele lui, așa e tradiția.

La fel de deschis este și spațiul din jurul Palatului Regal din Amsterdam. Dacă ați ajuns pe acolo, prin centru, știți ce vorbesc. Dacă nu, zic să programați on vacanță. Face toți banii.

Câteva poze din Haga, de ieri, mai jos. Ah, să nu uit: lângă Binnenhof se găsește The Mauritshuis, “casa” celebrei picturi a lui Vermeer – Girl with a Pearl Earring (1665) – și a Sticletelui (Het puttertje, 1654) lui Fabritius (recomand și cartea Donnei Tartt). Tur virtual aici.

–