Ne tot bârâia adolescenta la cap că are nevoie de o noptieră mică la ea în cameră și am tot amânat-o, că cine naibii bate drumul pân’ la Ikea și traversează ditamai magazinul pentru un mărunțiș. Până la urmă, pen’ că tot mai aveam ceva pe listă, iar inginerul s-a încăpâțânat că vrea să cumpere de acolo, le-am zis ieri să se care și să rezolve.
Și au rezolvat. Mă rog, oarecum, că domnul meu a omis să verifice dacă produsul pe care îl căuta există pe stoc, așadar el s-a întors cu mâna-n buzunar. Măcar și-a cumpărat odorul ce avea nevoie. Și, dacă tot a crescut și se ocupă singură de toate cele, a zis să-și facă debutul și pe partea cu asamblatul mobilelor. Că de ce nu?
Nu a dorit deloc ajutor ori supraveghere din partea noastră, așa că s-a apucat de bocănit. O oră! O oră pentru o nenorocită de noptieră mică, cu două sertare, treabă care ar fi putut fi terminată în maxim cincisprezece minute. Hai, fie, treizeci, că e începătoare.
Partea mișto este că s-a descurcat, are un produs asamblat în mare parte de mâna ei. Tot partea mișto este că a fost în stare să urmărească o schemă și să execute ce e acolo. Partea amuzantă numărul unu, că de-aia a și bocănit atât de mult, este că se chinuia să bată toate cuiele alea mici, prevăzute pentru a prinde placajul din spate. Multe rău, inutil oricum să le înfigi pe toate, ar însemna să bați câte unul la fiecare doi centimetri. Noroc că i-a zis inginerul să le mai rărească, altfel probabil că ne-ar mai fi căpiat încă o oră.
Partea amuzantă numărul doi – i-au rămas piese. Mă rog, niște cepi, nimic senzațional, însă a fost un motiv suficient de bun pentru a ne amuza copios pe tema asta. Exact ca atunci când a desfăcut inginerul laptopul, să îl curețe și să îi schimbe pasta pentru procesor, iar când a terminat, a constatat că-i rămăseseră niște suruburi. Ei, lasă că merge și fără ele, dă-le încolo. Cam la fel și odorul azi, d-aia s-a și ales cu o poală de miștouri.
Poate că și-a ales greșit cariera de artist, mie mi se pare că are stofă de inginer. Mai ales că se și exprimă în reluare. 😛
–
(Photo by Ono Kosuki from Pexels.)
Foarte bine ca e independenta si incearca sa facă singura tot ce poate. Are doar de câștigat in viața daca este descurcareata. Pana sa ma mut la soț, faceam si eu treburi ingineresti pe acasă. După mutare nu am mai avut voie, pe principiul ca de-aia am bărbat in casă. Fie vorba-ntre noi era frustrat ca pot. Si la fel de repede si bine.
Da, e mai mișto să îi lăsăm pe ei să se ocupe. 🙂
Când am plecat de la ai mei de acasă, știam să-mi fac singură mici reparații, de la schimbat o priză, până la zugrăvit. Se ocupase tata să mă învețe și tare bine mi-a prins. Acum dăm și noi mai departe, mi se pare aiurea să depinzi de alții pentru orice fleac.
Când a plecat fii-mea singură, cu mașina, prima dată, a făcut pană. M-a sunat să mă întrebe în ce parte se desfac șuruburile.
I-am asamblat eu canapeaua.
PS-Felicitări, Alexandra!
Lasă, că știu eu destul de mulți adulți cu pretenții, care nu au idee în ce sens se desface un șurub. 🙂
Si pe mine m-a invatat tata, de foarte mica, sa surubaresc si sa fac mici reparatii, sa schimb garnituri la robinete, sa cos la masina si sa schimb acul. Am avut si trusa mea de scule adevarate, nu de jucarie, ciocan, cleste de scos cuie, cleste patent, surubelnite etc. (am si acum trusa mea de scule, inclusiv doua bormasini, ca sa nu depind de toanele onor-vikingului😁). Tata m-a invatat si sa vopsesc caloriferele si tocurile usilor si ferestrelor, si asta a ramas “treaba mea” multi ani. M-a invatat si sa decapitez gaini, dar despre asta nu vorbim acum 😑
Cu găinile m-a iertat. Bine, n-ar fi avut nicio șansă oricum, fugeam de câte ori tăiau orătănii. 🙂
👍