Am o problemă. Două, de fapt. Prima este că, din când în când, mă mânâncă în ăăă… diverse locuri și, în loc să-mi văd liniștită de viață, mă mai apuc de câte un curs. De parcă m-aș plictisi ori m-ar da timpul afară din casă. A doua problemă este că uit de fiecare fucking dată că învățatul ăsta vine la pachet nu numai cu stresul și cu oboseala aferente, dar și cu teme. Teme, nene, da. Din alea ca la școală, de mi s-aprind toate fricile și toate beculețele prin cap, iar piticii încep să populeze balamucul și mai abitir decât înainte.

Într-una dintre serile trecute, am picat lată de oboseală. Am zis gata, nu mai pot, îmi bag picioarele în ele de teme. Ori îi zic omului mâine că am fost lepră și n-am exersat, ori mă trezesc mai devreme și prestez înainte să mă apuc de treabă. Planul era să mă trezesc pe la șapte și să bag viteză până pe la 9.

Mhm, ți-ai găsit

Care trezit la șapte, ce odihnă, ce relaxare? M-am învârtit în pat până am adormit de m-au luat toți dracii, am avut numai coșmaruri, iar la ora șase eram popândău. M-am așezat la computer cu ochii cârpiți de somn, numai să scap naibii de stres. Cum, mă, cum să mă uit eu la omul ăla, chiar și prin ecran, și să îi spun “dom’le, te rog să mă ierți, am fost lepră”? C-am mai trecut o data prin asta și mi-a fost groaznic, aș fi dorit să se crape pământul și să dispar, atât mi-a fost de jenă.

Să vă spun

Eram în clasa a XII-a și, evident, băgam meditații peste meditații, c-așa e moda în România. Înveți o tură la școală, una acasă la tine și încă una la alții. Să fie, că poate te plictiseai în timpul liber, iar părinților le atârnau buzunarele prea rău de la atâta bănet.

Cum spuneam, meditații. Reușise mama, cu chiu cu vai, să mă planteze la un prof foarte tare de mate. Omul nu numai că preda Geometrie Riemanniană la Universitate, dar era și foarte, foarte mișto. Și, spre marele meu ghinion, extraordinar de sarcastic. Avea un stil tăios, dar elegant, fin și calm. Ba mai asorta și câte un zâmbet jumătate inocent, jumătate malițios, cât să te facă să te simți ultimul om în caz că dădeai cu mucii în fasole.

Prima data când nu mi-am făcut tema a fost și singura dată. De atunci, am preferat să chiulesc decât să-l mai aud spunând ”Ei, lasă, nu-i supărare. Tu fii frumoasă, fata mea!”. Atât, apoi s-a apucat să ne explice lecția următoare, ne-a dat niște exerciții și s-a așezat la pian. Avea obiceiul să cânte în special muzică clasică până terminam noi de mâzgălit pe caiete.

Rare au fost momentele în care m-am simțit mai prost decât în ziua aia. Mă străduiam să nu mă bușească plânsul acolo, iar când am ajuns acasă, primul lucru pe care l-am făcut a fost tema pentru următoarea săptămână.

Din fericire, am interpretat corect ce mi-a zis

Nu i-am purtat pică absolut deloc, deși m-a râcâit și m-a bântuit multă vreme faza din ziua aia. Știam că nu are nimic împotriva conceptului de cochetărie, soția lui era o doamnă desăvârșită, am luat replica doar ca pe un șut în cur.

A mai făcut mișto de mine și cu alte ocazii, pentru că am avut norocul să-l am profesor în facultate. Spun norocul pentru că, deși geometria în spațiu n-dimensional e ceva ce-ți explodează lejer neuronii până reușești s-o-nțelegi, omul ăsta avea talenul de a explica atât de simplu și de bine, încât nu îmi puteam imagina pe nimeni altcineva în locul lui, la catedră. Părea făcut să explice simplu concepte complicate, îi reușea de minune.

Cu toate astea, în sesiune, cel mai rău ne speria examenul de la materia lui, deși era unul dintre cei mai normali dascăli din toată facultatea aia plină de nebuni. De ce? Ne lua la mișto. În aula plină, ne chema unul câte unul la catedră și ne aloca cinci minute fiecăruia. Lua lucrarea corectată în mână, punea două întrebări referitoare la subiecte, apoi explica scurt ce nu știuserăm și ne rămânea de învățat. Ba chiar nota și cu pixul, pe bilețel, pagina și capitolul unde se găsea informația, să știe gogomanul de unde să-nceapă. Durerea cea mare, însă, era că nu știam unde și în cine lovea.

– Auzi, măi, Gogule, tu pentru ce ai ales să studiezi matematică?

– Păi să vedeți, dom’ profesor, eu…

– Nu mai bine te duceai tu, frumușel, la facultatea de cârnăciori și crenvurști?

– …

– Următorul! Ah, domnișoara Vasilica Limbricescu, bună ziua, ce mai faceți? Auziți, domnișoară, până când reușiți să revoluționați științele și să rescrieți complet manualul de matematică, zic să mergeți după colegu’. Doar că dumneavoastră vă recomand facultatea de bărbierit cartofi. Sau, mă rog, dacă insistați să ne vedem din nou, vă aștept în toamnă, la restanțe.

Cam așa decurgeau examenele, iar la curs era și mai și. Dacă aveai nenorocul să te scoată la tablă, să “ajuți” la demonstrație, erai mâncat. Aveau colegii muniție pentru miștouri vreme îndelungată.

După douăzeci de ani

Deși l-am avut profesor pentru un singur an școlar, plus câteva ședințe de meditații, a fost unul dintre oamenii care m-a influențat cel mai mult. Fără dorință și fără știință, desigur. M-a făcut să învăț, dar și să mă simt prost, chiar și la douăzeci de ani după. Mi-a dat coșmaruri și nu am putut dormi, pentru că nu îmi făcusem tema.

Na, bine, de data asta am rezolvat măcar. A ieșit bine, dar am avut emoții. Dacă nu aș fi reușit să o predau la timp?