Am să încerc să dau la o parte, măcar pentru două, trei zile, toate nasoalele ultimei perioade, toți nervii și știrile neplăcute. Da, pare-se că varianta Delta a virusului a devenit deja dominantă. Pare-se, de asemenea, că a apărut deja și o mutație a ei, care nu are nevoie de pașaport sau test PCR pentru a călători. Asta e, om vedea la toamnă ce-om face, sper ca până atunci să fie imunizați minim 75% dintre cetățenii printre care-mi preumblu firavul fizic.

Până una, alta, încerc să-mi adun oscioarele, bagajele și creierii, astfel încât să reușesc să brodesc tot ce am pe lista de to do, să putem purcede liniștiți la drum. Plan fix n-avem. Nici un moment fix de întoarcere. Știm când plecăm, pe unde mergem și cam atât.

Ce știu sigur-sigur e că abia aștept să văd autostrăzi interminabile în fața ochilor. Bine, mă rog, interminabil e un termen relativ și pare că este valabil doar în interiorul spațiului Schengen, mai departe nu prinde semnal. 😛

Cum spuneam, abia aștept să ne cărăm, să mâncăm porcării la restaurante obscure din benzinării, să moțăi relaxată în mașină (una dintre marile mele plăceri este să dorm în mașină, tren sau avion) și, mai presus de orice, să mă văd cu oameni dragi, pe care să-i pot ține în brațe. În sfârșit, după doi ani! Atât a trecut de la ultima mea vizită la București.

Habar nu aveam la momentul respectiv ce ne va lovi. Poate, dacă aș fi știut, aș mai fi rămas încă un pic. Poate nu m-aș fi grăbit la fel de tare să mă întorc la cotidianul meu. Dar, na, ăștia suntem. Mereu grăbiți și aproape mereu superficiali. Să mai bifăm ceva pe o listă, să mai lustruim un dulap, să mai aranjăm un sertar. D-astea, de oameni maturi, cu treburi și responsabilități.

Am nevoie de o pauză ca de aer și-mi pare că nu numai eu. E haos în jurul meu, e încordare și s-a pierdut aproape complet simțul umorului. Glumele sunt ori seci precum nisipul din Sahara, ori expirate, ori lipsesc aproape cu desăvârșire. Avem nevoie de un reset.