Am stat destul de prost cu timpul în ultima vreme, nu am prea apucat să mă uit la filme, însă am prin aseară o frântură dintr-un episod The Good Doctor (un serial simpăticuț). Unul dintre personaje, medic, și-a auto-sabotat cariera și a motivat gestul spunând că, de fapt, nu și-a dorit niciodată să fie medic. A fost împinsă de familie în direcția respectivă, capul răutăților fiind unchiul ei – medic și el.

“I don’t want to be important or successful, I just want to be me.”

Astea au fost vorbele ei, înainte să plece din spital. Am empatizat instantaneu cu ea (fundamental, pentru că metoda mi-a displăcut). Da, e o ea, însă nu are importanță. Am empatizat pentru că am bâjbâit și eu, în mod repetat. Și nu mi-a fost deloc ușor să fiu sinceră cu mine însămi, pentru că asta însemna să pun de-o parte câțiva ani de muncă și să pornesc de la zero. Pfff… greu, greu al naibii. Efort mare, oftică pe măsură. Iar să începi ca boboc, când nu mai ai chiar douaj’ de ani, să construiești o reputație, să câștigi încrederea celorlalți necesită eforturi suplimentare.

Partea cu reputația este esențială, în special la job. (Ah, apropos, dacă se nimeresc, din întâmplare, la un moment dat, puriști prin zonă, sunt rugați să se abțină ori să spele putina; voi folosi “job” în loc de “serviciu”, sau altele asemenea, și din lene, dar și din obișnuință. Nu intenționez și nici nu doresc să schimb treaba asta.) Dar reputația asta se construiește greu și se poate pierde aproape instantaneu. Dinamica, dacă este în jos, este îngrozitor de rapidă. Un mail cu cine trebuie în CC, o postare în social media sau un articol sunt suficiente să năruie ani mulți de muncă.

Oricum, nu despre reputație voiam să scriu, ci despre replica din primul subtitlu, despre standarde impuse altora. Cum și de ce am ajuns designer am povestit deja. Iar după episodul respectiv de “punct și de la capăt” au mai urmat și altele. Lucrat exclusiv pe cont propriu, în locul statutului de angajat, mutat din țară, schimbat iar specializări, urcat din nou pe bicicletă, ieșit din cocon etc.

I just wanted to be me.

Da, știu, pentru mulți succesul înseamnă faimă. Nimic greșit în dorința asta, însă nu face parte deloc din lumea mea și pare că nu sunt singura care privește lucrurile din unghiul ăsta. Am avut “ancore” în mai multe domenii și aș fi putut să mă ocup lejer de partea de networking. Of, cât de mult urăsc conceptul ăsta, însă e necesar.

În ciuda nedumeririlor multora, succesul nu se bazează exclusiv pe meritocrație, ci depinde într-o proporție foarte mare de oamenii pe care îi cunoști și care ar putea să te ajute. Pile, cunoștințe și relații. Eu am învățat foarte târziu treaba asta, iar norocul meu a fost că nu am depins de ea, pentru că sunt un foarte slab om de vânzări. Slab spre zero barat, adică. Nici nu am skill-urile necesare, nici nu îmi doresc să învăț neapărat cum se face.

Satisfacția mea cea mai mare, vizavi de subiect, este că mi-am dat seama la timp ce vreau. La timp însemnând să și apuc să le fac. Dacă m-aș fi prins la 80 de ani, să zicem că ar fi fost ceva mai complicat, spre imposibil. Și nu numai că mi-am dat seama, dar că am făcut rost de curajul necesar. De acum încolo, doar sănătoși să fim. De restul mă pot ocupa relaxată. 😊

–

Photo by Ihsan Aditya from Pexels.