Na, poftiț, poză mai sus. C-așa se trăiește fotbalul chiar și la mine în cartier, pe pe una dintre cele mai obscure străduțe, călcate doar de picior de localnic.

Când am ajuns în Olanda, în 2014, era în plină desfășurare Campionatul Mondial de Fotbal. Io-s om d-ăla, bizar, de nu face parte din nicio tabără. Mă uit la fotbal la ce competiții am chef, țin cu ce echipe mi se lipesc de suflet, am fost pe stadioane, iubesc atmosfera de acolo, dar nu sunt microbistă în adevăratul sens al cuvântului. Nu țin pariuri, nu sunt la curent neapărat cu ce schimbări au loc în echipe, nu joc la pariuri și nici nu știu toți jucătorii după poreclele din copilărie. Dar de uitat, mă uit. De bucurat, așijderea.

Ca de exemplu, Olanda – Austria: 2:0 aseară. Am lăsat toată treaba și am stat să văd meciul pân’ la final.

Spuneam că am ajuns aici în plin Campionat Mondial, când Olanda a ieșit pe locul trei, iar Germania pe primul (i-am detestat un pic, recunosc). Și, în afară de minunățiile de orașe cochete, rondurile perfecte de flori și multitudinea de zburătoare ce colorează peisajul, m-am întrăgostit iremediabil de oameni și de atmosferă.

Veselie, mulțimi de indivizi pe străzi, primării care au înțeles că e mișto să pună ecrane mari peste tot, prin oraș, muzică, bere și portocaliu cât vezi cu ochii. Până la urmă, nici nu mai conta dacă știai exact cine e pe teren ‘au ba, dacă erai prieten cu antrenorul, ori dacă reușeai să faci diferența între 4-3-3 și 4-4-2. Important era să te bucuri.

M-am bucurat cu ei, pentru ei, că pun suflet și când câștigă, dar și atunci când pierd. Că există mereu speranța pentru o dată viitoare. Și pentru că portocaliul e una dintre culorile mele preferate, dintotdeauna. Optimistă, intensă și deloc discretă. 🙂