Când vine vorba de muncă, mă descurc excelent în oricare dintre variante. Pot lucra singură ori în echipă, în companii mici sau în corporații, cu clienți din diverse domenii, de acasă ori de la birou. Nu că nu am preferințe, însă niciuna dintre variante nu mi se pare îngrozitoare. Mă pot adapta la aproape orice situație, cu condiția să am parte de oameni decenți, profesioniști, cu bun simț și care au toți boii acasă. Mă irită personajele veșnic nemulțumite și care par că s-au trezit cu fața la cearșaf.

Însă, după un an și jumătate de izolare forțată, mi-a fost foarte clar în ce parte înclină balanța mai abitir. E mai bine live și e mai bine la grămadă. Oricât de eficientă aș fi (și sunt), oricât de multă disciplină aș avea, lucrul în echipă este superior celui pe cont propriu.

Nu numai că e mișto să socializezi cu colegii, să schimbi o glumă, fie ea și nesărată sau, de ce nu, de-a dreptul patetică, dar partea de brainstorming și feedback-ul sunt esențiale. Iar de astea două, plus de senzația de confort oferită de faptul că te poți baza pe alții la o adică, nu ai parte dacă lucrezi de capul tău.

Știu, există destul de mulți indivizi care susțin că performează mult mai bine de capul lor, dar asta înseamnă ori că nu au nimerit un grup potrivit de oameni cu care să poată lucra, ori că au o problemă de adaptare și de atitudine. Prea multă auto-suficiență dăunează.

Zece ingineri adunați la un loc, fiecare cu talentele și propria perspectivă pot găsi o soluție mult mai eficientă decât unul singur. Mai multe mâini în sala de operație vor face o treabă mult mai bună decât două, iar patru elevi vor obține (în principiu) un proiect mult mai interesant și mai bine documentat decât unul. Iar prezentarea poate fi mult mai atractivă pentru colegii lor.

Lipsă de educație

Pentru ca astfel de aroganțe să se diminueze, este necesar ca în procesul de educație să se renunțe parțial la individualism și să se pună mai mult accent pe colaborare și empatie. Iar de educația de acasă ce să mai zic? Celor șapte ani, care multora le lipsesc aproape cu desăvârșire, din păcate, ar trebui să li se adauge și niscai lecții de altruism, de colaborare și de gestionare a conflictelor.

Dar cum să se întâmple asta, când Maricica îi smulge mătura din mână lu’ bărbat-său (incompetentul naibii) și urlă să se dea la o parte, că face ea mai bine, iar copilul asistă la scenetă? Cu ce bagaj de informații pleacă cei mici de acasă când, în goana după note și după ostoit frustrările și neîmplinirile părinților, sunt împinși la vale până la limita nebuniei?

Dă-l încolo pe al Protopopeascăi, nu-l ajuta la teme. Păi ce, eu dau bani pe meditații să profite toți săracii de pe urma mea? Să pună mâna să muncească dacă vor să aibă. Nu, nu-i împrumuți nicio carte, n-are decât să rămână prost, nu e problema mea.

Genul ăsta de atitudine vine dintr-un cumul de factori, e drept, însă se poate ameliora cu un pic de voință și cu niscai creier. Dacă se dorește, desigur.

În (loc de) încheiere

Aproape peste tot pe unde am lucrat am întâlnit oameni mișto. Ba chiar s-a întâmplat ca în urma unora dintre colaborări să rămân cu niște prietenii de durată și mă bucur tare mult că nu m-am lăsat dusă de val ori de apucăturile mele de om introvertit. Chiar dacă am nevoie de spațiul meu, prefer să mă fâțâi printre alte suflete și să învăț de la ele. Să schimbăm o glumă și să bem împreună o cafea.

–

PS: Există meserii și activități care nu se pretează la munca de echipă. Nu fac referire deloc la ele, la fel cum nu iau în calcul echipele disfuncționale, construite la mișto.

–

(Photo by Binyamin Mellish from Pexels.)