Mă întrebam (retoric, no worries) zilele trecute oare cum ar fi dacă toată lumea, în perioada tembelă care începe cu Valentine’s Day și se sfârșește spre mijlocul martie, s-ar comporta cu adevărat onest. Cam ce s-ar întâmpla cu toată industria de tinichele, inimioare și alte zdrăngănele? Cam cum ar decurge lucrurile în societate dacă am înceta să fim ipocriți măcar pentru un sezon?
Oare chiar există femei pe lumea asta care să își dorească, în mod real, recolte record, de minim 500 de kile de sclipici la hectar? Să facă ce cu ele? Poate or fi, nu știu, eu nu am cunoscut niciuna. O fi bula în care mă-nvârt eu prea limitată din punctul ăsta de vedere.
Privind situația cumva de pe margine, pentru că nu doresc să particip deloc la astfel de ritualuri, indiferent dacă e vorba de primit sau de oferit, mi se pare că partea consumeristă a sărbătorilor s-a dus mult, mult prea departe. Suntem capabili de o risipă foarte greu de imaginatpentru orice om cât de cât echilibrat.
Sute de tone de hârtie, plastice și metale produse, transportate și comercializate doar pentru a fi irosite în câteva zile. Mă rog, hai să nu le desconsider chiar în halul ăsta, că nu-i frumos. Au și ele parte de câteva secunde de glorie – o dată atunci când sunt primite, mai apoi când sunt fotografiate pentru a fi fluturate în social media. Apoi, de cele mai multe ori, ajung pe fundul vreunui sertar ori la coșul de gunoi.
Câți ursuleți de pluș poate colecționa cineva? Dar zdrăngănele de tot felul ori mărțișoare?
Gestul nu contează decât dacă are o semnificație
Și este important să aibă o semnificație pentru ambele părți implicate. De ce mi-aș dori o tinichea de la colegul de la Financiar, ăla cu care nu am absolut nimic de împărțit niciodată și cu care nu am schimbat mai mult decât niște saluturi și trei vorbe de complezență? Dar de la unchiul Valerică de la Popândăii din Vale, cel cu care s-a certat toată lumea la ultima adunare de familie?
Întrebarea rămâne valabilă și în cazul în care sunt eu în situația de a oferi. Dacă persoana nu reprezintă nimic pentru mine ori nu îmi doresc să îi acord atenție, din varii motive, nu am să fac gestul. Și nici nu am să cumpăr ceva doar ca să fie.
Alergatul printre tarabe sau cumpăratul de chinezării la kil’ nu au fost niciodată punctul meu forte. Și, mai mult decât atât, mi se par jignitoare. Mi-aduc aminte că mă tot împingea maică-mea să-i duc “ceva” și lui X, că “așa se face”. Nu, mulțumesc, prefer să fiu considerată necioplită, decât să mă știu ipocrită. Nu-mi place X, nu primește nimic de la mine.
Iar cea mai stupidă atitudine dintre toate este aceea a personajelor care te trec pe răboj și te taxează că “nu te-ai gândit la ele”. Păi cum era aia, dragoste cu sila nu se poate, nu? Sau de ce mama naibii ai impinge pe cineva care nu dorește să îți ofere nimic la un astfel de gest? Nu e și asta o formă de cerșeală? De atenție, desigur, că nu despre tinicheaua în sine ori despre amărâtul ăla de mesaj este vorba, ci despre a nu fi uitat(ă). Cam cât de jos să-ți fie self-esteem-ul ca să bați obrazul cuiva pentru asemenea lucru?
Nu am să militez niciodată pentru interzicerea unor anume ritualuri sau sărbători, departe de mine gândul ăsta. Ba, dimpotrivă, să sărbătorească fiecare orice-i aduce bucurie. Însă militez pentru firesc, bun simț și echilibru. Și, implicit, pentru reducerea risipei și a consumerismului exagerat.
Cam multe întrebări și prea puține răspunsuri, știu. Dar la ce societate scrântită și dezechilibrată avem, nu știu dacă se mai poate altfel.
M-ai uns la suflet cu articolul asta! 👍😊
Sunt 110% de acord cu tine. Dacă ai plăcerea de a face un cadou, fa-o. Dacă nu, las-o balta și nu te chinui.
Nu sărbătorim nici pe Sfântul Valerica, și nici o alta “sărbătoare” trecută in calendarul de marketing. Prefer, ca de banii cheltuiți pe te miri ce nimicuri, sa îmi scot jumătatea la o cina in oraș (ca noi avem voie, nu ca voi 😜). Am dat share la povestea Elenei cu mărțișorul, iar jumătatea a citit și a comentat (la mișto), întrebându-ma dacă asta a fost unul din motivele pt care am plecat in Australia.
Mi se pare trist să ai nevoie de o zi anume pentru a arăta cuiva că îl (o) iubești. Nici noi nu sărbătorim Valentine’s sau Dragobete. 🙂
Mie mi se pare că lipsa de sinceritate în gesturile făcute la diverse ocazii duce la o nevoie și mai mare de afecțiune și atenție. E un cerc vicios pe care mulți nu par să-l conștientizeze și care duce la frustrări tot mai mari. Dar împachetate în sclipici, nu mai contează, temporar. Și inventând ocazii tot mai dese, ducem dintr-un sclipici în altul, o existență goală.
Reperele sunt greșite, din punctul meu de vedere. Dacă te raportezi la nimic, vei primi nimic la schimb. 🙂
In copilarie ma incantau martisoarele, si le arhivam pe categorii (mama, invatatoare fiind, le primea in cantitati industriale). Asteptam cu nerabdare si 8 Martie, sa vad cadoul tatei pentru mama, de obicei pantofi Guban cu poseta aferenta. Cred ca pasiunea pentru pantofi de acolo mi se trage, am o colectie impresionanta 🙂 Mai tarziu, adult fiind, mi-am limitat lista la persoanele dragi pentru martisorit si cadorisit. Nu am acceptat niciodata ideea de “obligatie” (ok, cu exceptia soacrei). Ori fac ceva din inima, ori nu mai fac deloc. Inca se aplica si in prezent. Aici in Dk e doar Valentines, cu inimioare si fundite pana si dincolo de greata. Nu la noi in casa. De 1 martie nu s-a auzit, iar 8 martie are cu totul alta semnificatie decat cea data/primita de noi. Nostim, in fiecare an primesc urari de bine si la-la-la de la prietenele mele din tari ex-comuniste (Rusia, Albania, Moldova si evident Romania), imprastiate acum in lumea larga. Ma amuza, dar nu mai mult.
Soacra nu intră la capitolul obligații, ci investiții. Mă rog, eu așa văd lucrurile. E bine să fie liniște pe toate părțile. 🙂